Am spus că mă ocup doar de subiecte uşoare... dar, cine mă lasă? În nici un caz realitatea aceasta, în care coborîm cu toţii din pat, în fiecare dimineaţă! Uneori e mai rece şi mai neprimitoare decît un munte de gheaţă răsărit în cale, tocmai cînd îţi doreai o rază de soare şi o undă de căldură.
Pe toate canalele mediatice (bine le zice canale, că numai scursuri, zoaie şi mizerii, circulă pe ele!) ne este înfăţişată, "en gros plan" din toate unghiurile şi cu toate detaliile, faţa desfigurată a unei tinere, bătută crunt de "managerul" şi "iubitul" ei! Prima mea reacţie a fost: bine că ne trezim, măcar din cînd în cînd! Suntem o societate scăldată în violenţă, de toate gradele şi de toate tipurile, a cărei sensibilitate faţă de agresiunea fizică şi de orice alt fel a ajuns aproape de tocirea completă! O societate în care, "prin compensaţie", cultul violenţei este la cea mai înaltă cinste! A doua reacţie a fost să mă iau cu mîinile de cap, pentru că, în loc de substanţa subiectului, mediile noastre complet tabloidizate au redus întreaga discuţie la "cîte vînătăi avea fătuca şi dacă nu cumva erau meritate"!
Să o luăm deci cu începutul, adică cu Raiul! Nu cred să existe măcar unul dintr-un milion de locuitori ai frumoasei noastre ţărişoare, care să nu ştie aşa-zisa "înţelepciune populară", cea care susţine că "Bătaia e ruptă din Rai!". La baza ei stă o simplă snoavă, pe care Biserica, nu cea a credinţei, ci aceea care s-a făcut unealtă îndatoritoare a strîmbei Puteri lumeşti, a acreditat-o prin "adopţiune". Ea susţine că Adam, alungat din Rai, a apucat să rupă o nuia dintr-un copac, pe care a folosit-o apoi pentru a le aplica, urmaşilor, corecţii corporale, blînde, dar pline de urmări benefice!!!! Cît de benefice, se vede astăzi: omenirea, în ansamblu, a ajuns un "Paradis" al violenţei şi distrugerii! Ca să îşi apere slăbiciunile, Biserica şi oamenii ei s-au ascuns în spatele distincţiei dintre "violenţa moderată/reţinută, bine intenţionată şi cu efecte benefice sigure", care ar fi exersată chiar de Dumnezeu asupra fiilor pe care-i primeşte la sînul său şi "violenţa excesivă", condusă de ură, de pierderea controlului raţional, cea care duce sigur la distrugerea sufletelor; atît al făptuitorului, cît şi al celui care suferă violenţa celuilalt. Din cele peste o mie de propoziţii, un fel de "Critică a raţiunii practice", lăsate moştenire de Solomon în Pildele sale, nu există decît două care pot fi chemate în sprijinul poziţiei, mai mult sau mai puţin oficiale a Bisericii faţă de violenţă şi utilizarea ei în relaţiile umane. Una care spune: "Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, dar cine îl iubeşte îl ceartă la vreme". Interpretarea forţată este aceea că tatăl îl ceartă pe copil cu toiagul! Adică îl bate, dar cu blîndeţe! Intr-o interpretare mai adecvată temei, situaţiei şi epocii la care sunt scrise pildele, toiagul părintesc nu este un băţ, ceva mai mare, ci simbolul autorităţii aşa cum, pînă astăzi, sunt toiagele sau "cîrjele" care simbolizează autoritatea înalţilor preoţi ai creştinătăţii. Traducerea simplă este aceea că acel părinte care nu-şi foloseşte autoritatea pentru a corecta faptele fiului său, nu-l iubeşte! Iar cel care-l iubeşte nu-şi cruţă autoritatea pentru a-l certa, admonesta, pedepsi, nu neapărat prin "corecţii fizice"! Cealaltă propoziţie pune pe un talger al balanţei costurile negative ale pedepsei corporale moderate "îl loveşti cu varga", iar pe celălalt şansa "de a-i salva sufletul din împărăţia morţii". Pare evident că orice om de credinţă şi de înţelepciune nu poate ezita în faţa alegerii de a folosi varga împotriva fiului său, dacă prin asta îi poate salva sufletul de la pedeapsa morţii eterne!!!! Psihologia educaţională, cu toate cuceririle ei "ştiinţifice" la zi, nu se depărtează prea mult de această abordare ambiguă şi "împăciuitoristă", bazată pe dihotomia dintre "violenţă educaţională bună", care produce efecte pozitive versus "violenţă educaţională rea", care duce la destrămarea echilibrelor personalităţii. Din această "ambiguitate" se hrăneşte în societatea românească valul neîntrerupt de violenţe parentale asupra copiilor şi adolescenţilor, respectiv a bărbaţilor care sunt convinşi că certificatul de căsătorie le dă drept de violenţă, recunoscut de stat, asupra partenerelor de viaţă care au făcut greşeala să semneze acea bucată de hîrtie (uneori şi reciproca e valabilă, dar mult... mult mai rar!).
Cititorul nostru, ca de obicei, mai atent şi mai calificat decît "al lor", a băgat deja de seamă că violenţa despre care vorbim este una strict legată de autoritate şi de exerciţiul ei în relaţiile sociale! Acest fapt ne scoate obligatoriu din unghiul de interes al "celor sfinte" şi ne aruncă în "groapa cu lei" a realităţii politice. O realitate, cea a României, de la naşterea ei întru modernitate şi pînă astăzi, în care Statul se află într-un continuu şi dezlănţuit război (violenţă organizată instituţional!) împotriva societăţii şi a fiecăruia dintre "supuşii" săi. Într-un asemenea mediu, generalizarea violenţei societale în toate formele de interacţiune umană este cea mai directă, naturală şi inevitabilă dintre consecinţe. Singurul lucru care deosebeşte perioada pe care o trăim astăzi, de altele, derivă din "democratizarea" şi "privatizarea" violenţei, din faptul că statul a îngăduit, inclusiv prin mijloace legale, exerciţiul violenţei dincolo de monopolul său tradiţional (dar nu la concurenţă cu el!). Iar acest lucru nu l-a făcut cîtuşi de puţin dezinteresat! Dimpotrivă, creşterea violenţei societale este cea mai bună scuză şi cel mai convingător argument, pentru cei care nu vor să vadă ceea ce este de văzut în realitatea în care trăiesc, pentru hipertrofierea funcţiilor autoritar-represive ale statului şi mai ales, pentru creşterea fără precedent a "armatei de ocupaţie internă", pe care o întreţine din banii noştri, pentru a-şi asigura "liniştea", "siguranţa" şi "stabilitatea"! Oricîte victime desfigurate şi mutilate am arăta la televizor, violenţa în care se scufundă societatea românească nu se va reduce de la sine şi nici doar prin acţiuni educaţionale, mirene ori bisericeşti, care la noi, fie vorba lui Caţavencu binecuvîntată, nu se prea fac, deloc!
1. statul este cel care detine monopolul violentei
(mesaj trimis de Salomeea în data de 21.06.2013, 06:45)
De ce oare un stat care ar trebui sa=si ocrotesca cetatenii ii ameninta continuu prin statutul sau de detinator al monopolului de violenta.
2. VIOLENTA STATELOR ESTE NESFARSITA
(mesaj trimis de Theodor Marcean în data de 21.06.2013, 08:59)
Este pacat ca nu stim cine a avut ideea mareata de a-i face un sceptru lui Ceausescu,atunci cand a fost uns presedinte al republicii.
2.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de anonim în data de 21.06.2013, 10:42)
P
2.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de anonim în data de 21.06.2013, 10:42)
P
2.3. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de anonim în data de 21.06.2013, 10:45)
Poate ca Inalt Preafericitul; erau in relatii bune.
3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 21.06.2013, 11:07)
Pentru ca tot vorbim de lucruri sfinte o sa spun asa: ma intreb oare de cate ori a pus mana Christos pe toiag si i-a snopit pe Apostoli?! caci eu imi amintesc un alt moment in care, Petru a pus mana pe sabie si a fost sfatuit sa o puna inapoi in toc, caci vremea “sabiei” a trecut ... sa nu uitam ca Biserica Lui Petru a repetat acest gest pe parcursul istoriei (ex. Inchizitia), efectele (ar trebui sa) le cunoastem. Revenind la zilele noastre as vrea sa aduc in fata constientelor...
3.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de gelu în data de 21.06.2013, 13:52)
sa nu interpretam totusi Scriptura dupa mintea noastra stramba, precum fac sectele protestante. Folosirea toiagului in cazul oamenilor maturi, care au deja vointa proprie, e absurda din punct de vedere crestinesc, si nu cred ca se accepta decat in cazul copiilor, in scopul indreptarii lor (de altfel citatul din Solomon este foarte clar).
Cat despre inchizitie si autointitulata 'Biserica lui Petru', sa nu uitam ca ei nu mai fac parte din adevarata Biserica de vreo 1000 de ani. Ce au facut ei...
3.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3.1)
(mesaj trimis de anonim în data de 21.06.2013, 14:55)
consider ca, in esenta, sustinem acelasi lucru, doar ca personalitatea mea a cautat, mai de graba, sa sugereze decat sa expuna direct - autorul opiniei nr. 3