Dileme fără ieşire... la mare

Partidele sînt pentru politică ceea ce este mijlocul de transport pentru om. O maşinărie care-i permite să meargă mult mai repede spre ţinta călătoriei sale, să treacă mai uşor peste obstacolele întîlnite în cale şi, în cele din urmă, să-i satisfacă nevoia de dominare asupra semenilor săi. Partidele nu sînt mijloace de transport individuale, ci vehicule ale transportului în comun. După culoare, ele au trasee dinainte stabilite, dar nu e mai puţin adevărat că cine ţine volanul în mînă poate îndrepta cursa acolo unde crede că e mai bine sau unde doreşte. De aceea, singura problemă serioasă, de îndată ce te-ai hotărît să foloseşti un asemenea mijloc de transport, este dacă vrei să ţii tu volanul în mînă sau îi laşi pe alţii. În general, partidele au reguli foarte stricte prin care îşi desemnează conducerile şi acestea nu-i favorizează niciodată pe noii veniţi. Deţinerea unei funcţii de autoritate în partid cere dobîndirea anterioară a unei autorităţi la purtător. Autoritatea primului venit continuă să fie cea mai importantă, pe ea sprijinindu-se autoritatea "bătăliilor la care ai participat", autoritatea contribuţiilor la dezvoltarea partidului. De cînd au fost inventate partidele ca "maşinării de putere", a existat şi problema reformării lor. Experienţa nu este însă deloc încurajatoare pentru cei cu idei reformatoare. Partidele, la noi ca şi aiurea, acum ca şi în urmă cu 100 de ani, s-au purtat mai degrabă ca maşinării inerţiale, rezistente la schimbare. Nu există decît două soluţii: să încerce a reforma partidul din interior, iar cînd nu poţi să-l reformezi, să faci tu altul care să-ţi servească ideile şi interesele. Aşa a făcut Lenin, care a eşuat în reformarea menşevicilor şi a creat partidul bolşevic; aşa a făcut Hitler, care nu a reuşit să reformeze social-democraţia şi a inventat partidul naţional-socialist. Marii reformatori rămîn mari neînţeleşi. Gorbaciov a vrut şi el să reformeze pe CUS şi s-a dovedit că nu poate decît prin distrugere. Timp să facă altul nu a avut şi se pare că nici ambiţia. La noi, deşi abia formate după 1990, partidele au resimţit mereu acut nevoia de a fi reformate. De la FSN şi pînă azi, partidul care reprezintă social-democraţia se tot reformează prin scindare, pentru că alte reforme nu poate suporta. Dintre toate aşchiile istorice, Partidul Democrat a rămas singura viabilă. Nu se ştie pentru cîtă vreme, pentru că din interior nevoia de reformă a fost mereu proclamată. Băsescu l-a reformat pe Roman, dacă nu a putut să reformeze şi partidul, alţii ar vrea să-l reformeze acum pe Băsescu, mai ales că tot a plecat la Cotroceni. În rolul reformatorului: Cozmin Guşă. A vrut să reformeze PSD şi s-a lovit de Iliescu. A vrut să-l reformeze pe Iliescu şi s-a lovit de Năstase. A vrut să-l reformeze şi pe Năstase şi s-a pomenit pe tuşă. S-a mutat la PD şi a luat-o de la capăt. Iar, pentru că partidul acesta este ceva mai mic, a ajuns la capăt mult mai repede. Aşa că acum este din nou pe tuşă.

Întrebarea hamletiană, inevitabilă, este desigur: cine e devină? Guşă, că vrea să reformeze ce nu se poate reforma, sau partidele care-l tot aruncă afară pe Guşă, ca pe o măsea stricată, pentru că nu-i mai trece febra de copilărie a oricărui politician, reformismul?

Pentru istorie, trebuie să spunem că partidele, în nici un caz, nu pot fi făcute vinovate. Inerţia lor, împotrivirea la reforme, este semnul celui mai natural instinct de conservare. Au fost create ca nişte maşinării de putere, de ce s-ar apuca să devină altceva? Nimeni nu a ştiut mai bine lecţia asta în politica românească post-decembristă decît Ion Iliescu. Partidul poate fi creat, aranjat, rearanjat, scuturat, zgîlţîit, tras de moţ, trezit la realitate, revigorat, reinventat la nevoie, dar niciodată reformat. Altfel, rişti să rămîi fără el! Creştin-democraţia nu a avut un Iliescu pe măsura cauzei şi de aceea a refalimentat istoric, iar după nenumărate reforme încearcă şi acum să se adune din cioburi risipite. Liberalii au avut bătrînii lor, care au mai strunit din impulsurile reformatoare ale tinerilor şi, iaca, au reuşit să supravieţuiască. Febra reformării însă, le dă tîrcoale insistent, nu mai departe ideea năstruşnică de a se reforma prin fuziune, pentru a dispărea de pe scena politică.

În loc să-şi piardă timpul, tinereţile şi chiar şansele politice, tinerii şi mai puţin tinerii noştri cu idei reformatoare, ar face mai bine să-l citească şi să-l recitească pe Caragiale, singurul teoretician politic serios pe care l-a avut România. La noi, ori nu se schimbă deloc dar se modifică pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, ori se schimbă, dar atunci nu se modifică nimic! Din această dilemă nu putem ieşi!