Din tolba cu adevăruri incomode

Din cînd în cînd, ca să împrospătăm culoarea locală a dezbaterilor publice şi, mai ales, ca să mai uite lumea de scandalul cît Ceahlăul al afacerilor "de gaşcă de partid şi de stat" care au umplut buzunarele "băieţilor dăştepţi" în vremurile ceţoase ale isteriei covido-pandemice, revine în prim plan tema "salariile profesorilor". Ecuaţia prezentată este mai simplă decît liniara de gradul întîi: salarii proaste egal calitate proastă a învăţămîntului. Pe 500 de euro lunar, cine mai vine în învăţămînt? Doar disperaţii, cei care nu pot să îşi găsească ceva decent de muncă, adică nu sunt în stare de mai nimic. Ergo, calitatea învăţămîntului nu poate fi decît proastă. Discursul continuă, salariile sunt de mizerie pentru că Măria sa Guvernul nu vrea să pună la locul cuvenit "importanţa socială" a activităţii didactice şi să o articuleze, cum s-ar cădea, cu costurile vieţii şi creşterea lor galopantă. Asta e tot! Chiar aşa?

Redusă la aceşti parametri, "dezbaterea" este doar o altă pierdere de timp sau o altă ocazie de a arunca praf în ochi, cui mai are ochi de uitat în jur. Ca de obicei, tolba adevărurilor incomode rămîne nedeşertată, iar consecinţele protestelor publice şi ale intervenţiilor mediatice se risipesc ca fumul unui foc de paie, dus de vînt peste meandrele unei viclene viroage.

Să începem, deci, cu "greaua moştenire". De cînd este România Românie, salariile profesorilor din învăţămîntul de stat nu au fost niciodată corelate cu "importanţa socială a muncii". Excepţia o constituie, pentru scurtă vreme, salariile din învăţămîntul universitar, mai ales cele de la vîrf şi mai ales cele din scurta perioadă istorică numită "interbelic". În rest, învăţătorii, profesorii de gimnaziu şi chiar cei de liceu au primit, aproape fără excepţie, salarii sub limita "decenţei". În orice caz, mult sub nivelul "importanţei sociale" a profesiei. Şi, apropos de "profesie", în mai toate vremurile şi timpurile, în România, "profesoratul" a fost considerat de societate şi tratat de către autorităţi mai degrabă ca "ocupaţie", eventual "vocaţie" şi aproape niciodată luat în serios ca profesie. Adică, ce pregătire îţi mai trebuie ca să spui sau să citeşti dintr-un manual gata scris de alţii nişte lecţii!?

Mă rog, din cînd în cînd şi pe ici pe colo, rar şi fără metodă, a fost ţinută în viaţă ideea că ar fi totuşi necesare niscai "cursuri de didactică". Să le facă, nenică, cînd au timp, două trei luni acolo şi să ne lase în pace. Cam la asta s-a redus profesionalizarea din învăţămîntul României, de cînd e România, Românie. Excepţii există, ştiu, dar Şcoala Pedagogică, Institutul Pedagogic, Liceul Pedagogic şi alte instituţii similare, atunci cînd au existat, nu au produs un efect cumulat mai mare decît o picătură de apă dulce într-un ocean de apă sărată. Marea masă a celor care au petrecut uneori o viaţă întreagă la catedră a rămas slab sau deloc profesionalizată. Iară zic, cu remercabile excepţii. Spre exemplu, acei Dascăli care şi-au luat ocupaţia şi vocaţia în serios şi au devenit autodidacţi de performanţă. Au învăţat singuri ceea ce au crezut ei că ar fi de învăţat, din cărţi şi din experienţa de viaţă la catedră, ca să fie nişte profesori mai buni. Sau, măcar buni. Situaţia aceasta s-a cimentat definitiv în vremurile "epocii de aur", cînd întrega "pregătire didactică" a trecut în responsabilitatea "inspectoratelor", adică a depourilor p.c.r , împuternicite să călărească administrativ şi să ţină sub biciul ascultării ideologice piţifelnicii de profesoraşi de prin scolile arondate. Atunci s-a generalizat "celebra" metodă a "caietelor didactice", nişte hîrţoage copiate din generaţie în generaţie, care trebuiau ritualic prezentate mai marilor de la "inspectorat" ca să îşi ia omul gradul sau nota bună la inspecţie. Tot atunci s-a cimentat ideologic şi practic ideea că salariile profesorilor NU POT să fie mai mari decît sunt, adică mici, pentru că ei, profesorii, sunt parte din nenorocita categorie socială a "intelectualilor", adică cei de la coada scalei salariale, mult sub "clasa muncitoare" şi, desigur, sub "clasa exploatatoare". De atunci a devenit natural, firesc şi de neînlăturat faptul că un profesor poate să ia un salariu pe jumătate cît un muncitor necalificat care şi-a depăşit norma! Deprofesionalizarea învăţămîntului din România are o istorie "hard" de mai bine de jumătate de secol. Cele trei decenii care au trecut de la Descălecatul din Decembrie nu numai că nu au adus nici o îmbunătăţire acestei situaţii, au prăvălit în rîpă ceea ce mai era de prăvălit. Aşa au ajuns la catedre sute de oameni care la un examen de rutină, de cele mai multe ori sub-calibrat din punct de vedere al dificultăţii şi exigenţei, nu au putut lua nici măcar nota 6 la materia pe care o predau şi despre ale căror competenţe profesional pedagogice nu mai are nici un rost să discutăm. Nule! Poza a rămas înţepenită în acest cadru şi aşa va rămîne pînă cînd cineva nu va avea curajul să desfiinţeze pur şi simplu pietrele de moară legate de picioarele învăţămîntului din România numite "inspectorate". Pînă cînd profesionalizarea învăţămîntului nu va deveni o politică de stat coerentă susţinută cu resursele hard şi soft necesare de către Minsterul Învăţămîntului, fără hiatusuri de timp, fără deosebire de loc, pînă cînd accesul la catedră nu va fi corelat în mod constant şi riguros cu un un nivel dovedit şi bine întreţinut de competenţe ştiinţifice, didactice, psihologice, societale, informatice etc., astfel calibrate încît cel care exersează "profesia de profesor" să facă faţă cerinţelor de pregătire performantă de care elevii au astăzi nevoie şi de care vor avea încă şi mai multă nevoie, mîine.

P.S. Despre infrastructura învăţămîntului şcolar din România nu mai este loc, acum, dar promitem să revenim!