Dincolo de democraţie

În Turcia, islamiştii au câştigat a doua oară consecutiv alegerile, şi toate democraţiile europene - cu România alături - au salutat victoria democraţiei. Cu foarte mare uşurinţă, politicieni şi comentatori s-au lăsat convinşi de discursul şablonard al prietenului lui Adrian Năstase, Tayyip Erdogan. Şi toţi s-au făcut că nu bagă de seamă că alături de acesta se aflau două femei acoperite cu batic. Simbolica era sfidătoare la adresa valorilor laice, dar aparenţele erau păstrate, căci Erdogan dădea în acelaşi timp asigurări că democraţia turcă e funcţională. Exact ceea ce doreau să audă politicienii din capitalele europene. Pentru Erdogan, care provocase alegerile anticipate ca reacţie la protestul elitei laice împotriva islamizării ţării, victoria e plină de consecinţe. Mai e doar un pas până când Abdullah Gül va deveni preşedintele Turciei, iar epoca inaugurată de Mustafa Kemal Atatürk va rămâne doar o pagină din istoria peninsulei Anatolia. Iar despre asasinarea lui Hrant Dink (jurnalist armean din Turcia, ucis la 22 ianuarie 2007) nu mai vorbeşte nimeni. Nu e bine să fie tulburată fericirea victoriei. Iar în ce priveşte elita laică şi pro-occidentală, aceasta este lăsată captivă islamiştilor, în speranţa că ei se vor dovedi mărinimoşi.

În acelaşi timp, noua vedetă a scenei politice europene, Nicolas Sarkozy, a mai dat o probă de pragmatism. Pregătindu-şi vizita la Tripoli, un simbol, nu-i aşa, al democraţiei magrebiene, noul preşedinte francez şi-a trimis ca emisar special soţia pentru a negocia eliberarea infirmierelor bulgare. Acţiunea, calificată drept umanitară de Paris şi de Bruxelles - UE asistând diplomaţia franceză în această aventură incredibilă - a reprezentat însă o cedare fără argumente valabile la şantajul unuia dintre cei mai longevivi dictatori arabi, colonelul Mouammar Kadhafi. Oricum, sentinţa de condamnare la moarte a celor cinci infirmiere bulgare şi a medicului palestinian, realizată în urma unui proces trucat, fusese comutată în închisoare pe viaţă. Libia nu îşi putea permite luxul să continue la nesfârşit jocul. Totul era doar un troc. Iar din negocieri, occidentalii ar fi putut, dacă nu să câştige ceva, măcar să nu piardă. Căci din înţelegerea încheiată, marele câştigător este bătrânul şantajist de la Tripoli, iar nu Franţa sau UE. Mult prea îndrăgostit de imaginea sa de pe prima pagină a cotidienelor, preşedintele francez a gafat impardonabil, dar nimeni nu o recunoaşte. Din contră, e felicitat. Şi primit regeşte la Tripoli. Dar, în fond, după această glorioasă rezolvare a crizei infirmierelor bulgare, dictatorii pot înţelege că occidentul e dispus să cedeze la şantaj.

Să fi început o nouă era a pragmatismului în politică? După cele două exemple prezentate mai sus aşa s-ar părea. Retorica democratică de acum un deceniu a devenit doar o amintire. Democraţia pare un produs de lux destinat unei clientele selecţionate, iar nu un sistem cvasi-natural de organizare a societăţii. Iar tentaţia de a reduce democraţia - atunci când se mai face referinţă la ea - doar la alegeri libere şi corecte, dovedeşte o viziune cinică. Căci democraţia nu e dictatura majorităţii, fie ea exprimată şi prin vot, ci sistemul instituţional care asigură protecţia şi autonomia individului şi minorităţilor. Ori, nimic din toate acestea nu pare să mai conteze. Politica de stat a revenit acolo de unde plecase acum două decenii: e dincolo de bine şi de rău.