Dincolo de ruşine

Din cînd în cînd, canalele de televiziune oferă, spre deliciul telespectatorilor din lumea întreagă, imagini incandescente dintr-un parlament sau altul, în care sărăcia mijloacelor de care preopinenţii dispun pentru a-şi susţine punctele de vedere îi face să ajungă să apeleze la greutatea pumnului, ca argument suprem. De regulă, "boxul parlamentar" se numără printre sporturile naţionale în ţările asiatice, dar asta nu înseamnă că transmisiile live de la Moscova sau chiar din capitalele unor ţări cu "democraţii stabile" nu au reuşit să provoace aceeaşi stupoare şi repulsie cu care privim la orice grav atentat împotriva normalităţii.

Pînă acum, aleşii noştri nu s-au lansat în partituri de mare anvergură. Imaginea parlamentarului care nu are habar despre ce se discută în jurul lui, care doarme, care citeşte ziarul, care vorbeşte la mobil în plină dezbatere, care se scarpină în nas, care îşi înfulecă sandvişul din pachet în timpul votului, nu a forţat semnificativ nota de mediocritate generală în care a fost perceput pînă acum Legislativul. Ei bine, după busculada consumată zilele trecute în plenul Camerei Deputaţilor, se poate spune că s-a făcut pasul semnificativ, că parlamentarii au trecut cu brio de la platitudinea inofensivă la tembelismul cel mai agresiv. Faţă de cele întîmplate, cred că se impun două observaţii.

Prima ţine de nota de inevitabil indusă incidentului. Nu a fost vorba de un accident, de o scînteie care s-a produs involuntar într-un mediu saturat de aburi de benzină. Cele întîmplate au marcat punctul final al unei îndelungi dispute dusă după toate normele războiului de gherilă, în care nici una din parţi: Puterea şi Opoziţia, nu s-a dat în lături să apeleze la toate armele imaginabile, indiferent de cît de regulamentare sau constituţionale au fost ele. S-a lăsat baltă orice alt proiect legislativ, s-au şters cu buretele de pe ordinea de zi toate subiectele cu o însemnătate stringentă în cursa pentru 1 ianuarie 2007 şi s-a redus întreaga activitate la un singur punct: modificarea Regulamentului. Raţiunea? Una singură: promisiunea făcută de premierul Călin Popescu Tăriceanu în faţa întregii ţări că, pînă la 5 septembrie 2005, va avea loc schimbarea celor doi preşedinţi ai Camerelor. Ca de fiecare dată cînd promite ceva, Tăriceanu nu s-a ţinut de cuvînt nici de data asta, lucru care aproape că nu mai surprinde pe nimeni. Ce nu poate fi însă trecut cu vederea şi admis este felul în care interesele cu totul minore, pînă la urmă, ale unui individ sau ale unui grup sau altul au ajuns să perturbe pînă la a bloca activitatea Legislativului. Asigurarea funcţionării normale a instituţiilor statului, nestingherite de nici o ingerinţă din afara lor, este una dintre îndatoririle de bază ale Puterii. Incidentele de la Cameră nu ar fi avut loc dacă actuala Putere ar fi avut raţiunea şi responsabilitatea de a stabili şi a-şi concentra toate eforturile numai în împlinirea adevăratelor priorităţi ale momentului. Sigur, într-o abordare strict formală, nu este cel mai normal lucru ca preşedinţia celor două Camere să fie ocupată de reprezentanţi ai Opoziţiei, dar de aici şi pînă la a susţine că bilanţul derizoriu al primelor nouă luni de activitate parlamentară se datorează lui Văcăroiu şi Năstase este o distanţă peste care nici măcar un somnambul nu s-ar încumeta să încerce să sară.

A doua observaţie care se impune legat de corida din Cameră ţine de timpul în care a avut loc. Din nou şi din nou, o ţară întreagă se confruntă cu furiile unei naturi dezlănţuite. Zeci de mii de oameni se zbat în braţele disperării. Pentru zeci de mii de oameni, viaţa nu mai are decît chipul înfricoşător al unui coşmar fără de sfîrşit. Acum, mai mult ca niciodată de la război încoace, România ar trebui să trăiască sub semnul unei solidarităţi depline, iar frica de Dumnezeu, pe care, altfel, atît de des o invocăm, ar trebui să ne mîne fiecare pas în ajutorul celor aflaţi în suferinţă. Ca într-un asemenea moment, "aleşii neamului", în loc să fie alături de cei pe care îşi imaginează că-i reprezintă, au necuviinţa să ne facă martorii involuntari ai nevolniciei lor, ai luptei descalificante pentru ciolan este o dovadă în plus, a cîta?! că, dincolo de standardele NATO, şi acquis-ul comunitar, şi orice alte cerinţe impuse de un context sau altul, reforma reală a clasei politice rămîne prioritatea absolută pentru România. Pînă cînd aceasta nu se va produce, trecerea generaţiilor de sacrificiu va continua fără de sfîrşit.