Distrugerea Europei

Ce legătură ar putea exista între războiul din Ucraina, valul fără precedent de violenţe care împing Franţa spre un soi de război pe scară largă al statului împotriva cetăţenilor săi şi atacul asupra conductelor de gaz rusesc spre Germania? Ca să găsim traseul este nevoie să vizităm alte trei puncte critice. Primul, brexit. Iar după el, frexit, polexit, deutschexit, italexit, ungarexit şi alte "exituri" despre care se vorbeşte mai serios, mai în răspăr, dar fără încetare, de la un capăt la celălalt al continentului. Următorul punct pe listă: obsesia "încropiştilor doctrinari" care au ocupat în America locul rezervat cîndva experţilor şi cunoscătorilor profesionişti într-ale istoriei, diplomaţiei, politicii şi războiului. Cea a "concurenţei neloiale" a Europei şi, mai rău, de veleităţilor vechiului continent de a se decupla de la locomotiva americană, pentru a ocupa un loc de sine stătător în noua configuraţie de putere a lumii post război rece. Ca urmare, miopia politică a făcut din fosta Europă aliată a Americii, Europa ţintă a destabilizării şi slăbirii, pînă la ireparabila "castrare" geo-politică. În sfîrşit, vectorul Rusiei putiniene, pentru care revanşa şi redobîndirea statutului de paritate strategică cu Statele Unite reprezintă nu doar obiectivul de prestigiu istoric al unei "generaţii frustrate", ci unicul punct de sprijin rămas regimului putinian şi ideologiei sale. Echipa Putin a ajuns destul de repede la concluzia că obiectivele sale nu pot fi impuse americanilor, respectiv restului lumii, decît prin refacerea fostului spaţiu de dominaţie absolută al URSS în Europa. Dacă pentru asta este nevoie de forţă militară şi război, fie. La dimensiuni locale ar fi ideal. Dacă nu se poate aşa, atunci regionale, iar dacă nici aşa nu merge, atunci.... atunci totul sau nimic... globale! Se adugă, desigur, obiectivul strategic urmărit consecvent de Moscova, cel al creşterii capacităţii sale de influenţare şi manipulare politică în punctele vitale ale puterii occidentale: Washington, Londra, Paris, Berlin. Complementar, consolidarea controlului în zone geopolitice periferice, cum ar fi America Latină, Africa, Asia mică şi Asia de Sud est. Toţi aceşti vectori vizează, converg şi se întîlnesc într-un singur punct: inima Europei. În orice caz, a ceea ce s-a chemat pînă de curînd "proiectul european". Un co-autorat franco-britanic născut din cenuşa celui de al doilea război mondial, avînd în spate binecuvîntarea şi sprijinul Statelor Unite. Cînd Germania, însă, a preluat locul Marii Britanii, lăsat prea multă vreme liber de politicienii de la Westminster, construcţia proiectului european a început să fie privită cu suspiciune şi ranchiună, atît pe malurile Tamisei, cît şi pe ale Potomacului.

După care a început lungul şi temeinicul proces de "săpat la rădăcină". Trei decenii mai tîrziu a venit şi victoria. Marea Victorie: brexitul.

Două căi au fost alese pentru a realiza această trebşoară, parte a "noii resetări globale", configurată mult înainte de căderea zidului Berlinului şi dispariţia statală a URSS. Prima, forţarea disoluţiei Uniunii Europene ca proiect politic: exiturile. Chiar dacă nu vor mai reuşi altele prea curînd, precedentul a fost făcut. Împingerea la extrem a tensiunilor politice interne, respectiv cele de pe axa elitele politice ale centrului de la Bruxelles, elite politice naţionale (cazurile Polonia, Ungaria sunt cît se poate de grăitoare) ar putea fi suficientă nu doar pentru blocarea dezvoltării proiectului european, ci, mult mai mult, pentru punerea sub semnul întrebării a însăşi utilităţii menţinerii sale. Războiul din Ucraina a însemnat decuplarea brutală a infrastructurii energetice, economice şi mai general politice care, în era Merkel, a configurat fără echivoc şi mai ales fără binecuvîntarea Washingtonului axa geo-politică Berlin-Bruxelles-Moscova. Dacă Germania trebuia lovită în primul rînd economic, demantelarea Franţei începe şi se sfîrşeşte cu politica. Iar săpatul la rădăcină nu a început acum, ci atunci cînd planurile remodelării infiltrării ruseşti în spaţiul politicii europene şi americane s-au întîlnit, nu neapărat planificat sau coordonat, cu cele de emasculare strategică a aliaţilor europeni, iniţiate de Washington. Soluţia Moscovei a fost tăierea totală a legăturilor cu fosta "stîngă" şi investiţia masivă în aşa zisa "dreapta populistă". Gînd la gînd cu bucurie, americanii aveau şi ei pe masă proiectul destructurării "clasei politice europene, tradiţionale", susţinătoarea fără rezerve a proiectului european. Începutul fusese făcut încă din anii 80 ai secolului al XX-lea şi dus la bun sfîrşit în Italia. Italia lui Berlusconi! Prietenul la toartă al lui Putin! Aşa a prins contur şi următorul proiect de pus în operă: "Franţa lepenistă". A ajuns şi el, acum, la vremea "culesului". Ceea ce vedem zilele acestea pe străzile Parisului şi ale altor oraşe ale Franţei nu reprezintă altceva decît loviturile de ciocan date coşmeliei clasei politice tradiţionale şi încropelilor ei macroniene, cu care "idealiştii" mai speră că "sistemul gaulist" îşi poate prelungi la nesfîrşit agonia la putere. Barosul care loveşte este însă greu şi călit de marea frăţie cu secera marxism-leninismul sovietic. Obiectivul nu este căderea lui Macron, ci decredibilizarea totală a rămăşiţelor unei clase politice care urmează să cedeze locul "elitei lepeniste" al cărei măreţ program politic este de a le vinde francezilor iluzia că îşi vor lua Franţa înapoi, dar nu pentru a o pune undeva la adăpost, în siguranţă şi linişte, ci doar pentru a o depune, într-un grotesc şi majestuos pelerinaj, la lada de gunoi a istoriei.