Dobânda de politică monetară ar trebui să ajungă la 20%

Creşterea unor preţuri administrate la începutul lunii au declanşat o vas-tă, şi sterilă, dezbatere publică cu privire la măsurile necesare pentru combaterea inflaţiei. Politicienii nu ne-au dezamăgit şi au dezvăluit, pe toate canalele mass-media, analfabetismul economic care îi caracterizează. Această stare de fapt, deosebit de îngrijorătoare, a fost remarcată pe scară largă de către presă, dar efectele vor fi minime.

Banca Naţională nu a încercat să corecteze aceste "derapaje" politice, chiar dacă suntem într-un an electoral, fiind avantajată de îndreptarea atenţiei publice către efectele inflaţiei, în timp ce cauzele adevărate, de natură monetară, sunt menţinute într-un con de umbră.

În ultimul raport anual al BNR se arată că "resortul major al reaccelerării puternice a inflaţiei l-a constituit efectul inflaţionist al scăderii producţiei agricole sub impactul secetei". Dar care a fost rolul jucat de creşterea accelerată a masei monetare? Probabil nesemnificativ, deoarece agregatele monetare nu apar decât sub forma unor definiţii. BNR precizează, totuşi, că numerarul în circulaţie a crescut cu 52% în decembrie 2007, faţă de decembrie 2006.

Vom încerca un mic exerciţiu teoretic care să ilustreze importanţa masei monetare în economie. Să presupunem că avem o economie în care există două bunuri, grâu şi oţel, şi o cantitate de bani egală cu 100 lei (n.a. cei care consideră ipotezele absurde sunt rugaţi să aibă puţină răbdare sau, şi mai bine, să studieze modelele macroeconomice de politică monetară). Mai considerăm că preţul unei tone de grîu este similar cu al unei tone de oţel, respectiv 50 de lei. O secetă "cade" asupra economiei şi reduce drastic producţia de grâu. În condiţiile în care masa monetară rămâne la 100 de lei, creşterea preţului pentru grâu trebuie compensată de o scădere a preţului pentru oţel, iar inflaţia va rămâne zero. Dacă masa monetară creşte, sunt create condiţiile pentru creşterea simultană a celor două preţuri.

Ultimele date de la INS arată că preţurile producţiei industriale au continuat să crească accelerat şi în luna mai, rata anuală fiind de 16,81%. În industria prelucrătoare, preţurile au crescut cu o rată lunară de 2,19%, iar faţă de mai 2007, avansul a fost de 19,62%. Aceste cifre ne arată că presiunile asupra preţurilor de consum vor continua să crească, cel puţin pe termen mediu.

În aceste condiţii, o creştere a dobânzii cu 0,25 puncte procentuale nu este suficientă.

Creşterea dobânzii până la 4,25% nu se va dovedi suficientă nici pentru BCE. Ciaran O"Hagan, economist la Société Générale, consideră că "Europa are nevoie de o creştere substanţială a dobânzilor", conform unui articol din Financial Times. Creşterea cu 0,25 puncte procentuale nu reprezintă decât o "mişcare simbolică", cu efect minim asupra aşteptărilor inflaţioniste. O"Hagan mai scrie că "voinţa politică lipseşte", iar politicienii europeni sunt "conduşi de agende populiste" în care nu au loc politicile pe termen lung, ale căror rezultate nu sunt vizibile imediat. Descrierea de mai sus se potriveşte perfect şi clasei politice de la noi. Un alt punct realizat din agenda convergenţei europene!

"Dacă dobânzile pe termen scurt nu vor creşte, atunci vor creşte cele pe termen lung, care se vor dovedi mult mai dureroase (n.a. pentru economie)", mai arată economistul de la Société Générale. Speranţele sale, legate de o surpriză din partea BCE, nu s-au îndeplinit. Băncii Centrale Europene îi va fi foarte greu să explice cum poate cea mai mare dobândă de intervenţie din ultimii 7 ani să combată cea mai mare inflaţie din ultimii 16 ani. Presiunle inflaţioniste au obligat şi Banca Centrală a Suediei să crească dobânda până la 4,5%, cu acelaşi pas mic de 25 puncte de bază.

Ezitarea băncilor centrale aminteşte de strategia de fierbere a unei broaşte. Dacă amfibianul este aruncat direct într-un vas cu apă fierbinte, acesta va sări imediat afară. Dacă se încălzeşte, însă, în mod gradat apa, broasca se va obişnui cu temperatura în creştere şi va rămâne în vas până la fierbere. Cu toate că poate să fie doar un mit urban care circulă pe internet, metafora pare foarte potrivită şi "broaştei" inflaţioniste. Ca să "sară" din aşteptările populaţiei, inflaţia trebuie atacată cu o dobândă "fierbinte", situată cu mult peste creşterile de preţ şi aşteptările pieţei.

Deoarece BCE precizează, în raportul său anual pentru 2007, că "expansiunea continuă şi robustă a masei monetare şi a creditului, într-un mediu cu lichiditate amplă, indică riscuri inflaţioniste pe termen mediu şi lung", decizia timidă de ieri nu poate fi pusă decât pe seama presiunilor politice.

Cu toate acestea, interesele electorale şi de coeziune europeană ale politicienilor nu pot nega dinamica accelerată a fenomenului inflaţionist, iar tot mai mulţi guvernatori ai băncilor centrale din zona euro încep să atace direct politicile fiscale ale propriilor guverne.

Mario Draghi, guvernatorul Băncii Italiei, a lansat recent un "atac pe scară largă" la adresa politicilor economice ale guvernului de la Roma, conform unui articol din cotidianul Il Sole 24 Ore. Draghi arată că singura cale de ieşire din criza economică a Italiei o constituie reducerea şi reformarea cheltuielilor publice, în paralel cu reducerea taxelor.

Semnalele tot mai acute ale unei aterizări forţate pentru întreaga Europă de Est nu mai pot fi neglijate nici de guvernulde la Bucureşti. În economia noastră se manifestă o serie de evoluţii "periculos de paralele" cu cele din Ţările Baltice, dar cu o întârziere de circa un an şi jumătate.

La începutul anului am considerat că o dobândă de intervenţie de circa 12% ar fi suficientă. Evoluţia fenomenului inflaţionist de pe pieţele internaţionale arată că estimarea de atunci a fost mult prea optimistă. Ritmul de creştere deosebit de ridicat al creditării şi al masei monetare din economia noastră, coroborat cu o înţelegere insuficientă a canalelor de transmisie a politicii monetare, fac necesară creşterea dobânzii de intervenţie până în jurul valorii de 20%. Pasul acestei creşteri nu se poate rezuma la 0,25 sau 0,5 puncte procentuale, ci trebuie să ajungă la circa 200 puncte de bază.

Presiunile politice vor încerca, bineînţeles, să împiedice implementarea unei astfel de politici, dar acum a sosit momentul pentru declararea unilaterală a independenţei din partea BNR.