Doctorul, operaţia şi pacientul

Turbulenţa specială, introdusă în dinamica europeană a crizei economico-financiare de situaţia Greciei, nu dă semne că este pe cale să se încheie. Mai îngrijorător decît acest fapt este, însă, altul: reacţia "doctorilor" faţă de situaţia gravă a "bolnavului". De la stabilirea diagnosticului, la recomandările de tratament şi pînă la prognostic, părerile sunt atît de împărţite, încît stai şi te întrebi dacă sintagma "ştiinţă economică" are vreun înţeles.

Martin Feldstein, profesor la Universitatea din Harvard şi consilier economic al mai multor administraţii americane, este cît se poate de clar: programul de austeritate promis de guvernul Greciei nu are cum să reuşească. Să reduci ponderea deficitului de la 12% din PIB la doar 3% în numai doi ani este o utopie, asta dacă nu umblă cineva cu "şurubelniţa" prin datele statistice, cum a mai făcut atunci cînd Grecia a fost admisă în zona euro. În consecinţă, spune reputatul specialist, ori Grecia intră în incapacitate declarată de plată, ceea ce ar putea pune o presiune masivă pe euro, greu de susţinut în condiţiile financiare internaţionale actuale, ori iese din zona euro, pînă îşi rezolvă problemele, ori amîndouă! Pe piaţa de Credit Default Swap, acolo unde se vînd şi se cumpără datoriile celor ajunşi cu sfoara la par, situaţia Greciei s-a deteriorat semnificativ în ultimul an, estimările probabilităţii de a intra în incapacitate de plată crescînd de la 16% la 22%. Vocile critice şi previziunile cassandrice ale specialiştilor de peste ocean nu sunt chiar o noutate. În analiza sa, Feldstein subliniază că regulile pentru spaţiul monedei unice europene sunt insuficiente şi rău aşezate, întrucît nu au cum să instituie rigoarea fiscală necesară menţinerii stabilităţii monedei, pe termen lung. Cazul Greciei nu este izolat, Irlanda, Spania, Portugalia şi Italia sunt state cu situaţii tot mai precare, create de politici fiscale deficitare.

Treci oceanul, în Europa, şi analizele devin dintr-o dată mult mai senine! Desigur, şi mult mai interesate să nu producă panică şi alte turbulenţe suplimentare, într-o zonă care, deşi menţine aparenţele unei stabilităţi care promite depăşirea punctului critic al crizei, stă totuşi pe un teren la fel de nesigur, ca întreaga economie globală. Nici nu a anunţat bine Premierul Papandreu planul guvernului său de a economisi în acest an circa 4 miliarde de euro, reducînd la 8% ponderea datoriei în PIB, că aplauzele au izbucnit de peste tot. Preşedintele Băncii Europene, Jean-Claude Trichet, a calificat strategia Greciei drept convingătoare şi speculaţiile privind posibilitatea de a părăsi zona euro, drept absurde. Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei Europene, nu a întîrziat nici el prea mult cu acuzaţiile la adresa "răspîndacilor" pesimişti. Ponderea economiei Greciei în PIB-ul ţărilor din zona euro este de circa 2,7%, iar a datoriei sale în totalul datoriei publice din zona euro - de 3,9%. În consecinţă, stabilitatea monedei nu poate fi pusă în pericol nici chiar de o eventuală intrare în incapacitate de plată a Greciei. În plus, situaţia nu este deloc disperată. Există şanse bune ca Grecia să-şi poată finanţa datoria publică în acest an, chiar dacă cu costuri mai ridicate decît o fac alte ţări din zona euro, aflate în situaţii dificile. Iar situaţia nu e deloc chiar atît de disperată. PIB-ul Greciei a scăzut în plină criză cu doar 1,1%, în timp ce media în zona euro a fost de 2,8%. Chiar şi rata de creştere a datoriei pentru perioada 2007-2011 este, în cazul Greciei, de 39,9%, în timp ce pentru Marea Britanie este de 44%, pentru Irlanda - de 71,1%, Spania - 37,9%, iar Statele Unite - 35,7%. Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, a ieşit şi el la rampă, susţinînd că există soluţii pentru situaţia Greciei, oricît de dificilă ar fi ea. Stiglitz propune ca, simultan cu măsurile de austeritate ale guvernului de la Atena, Banca Europeană de Investiţii să susţină Grecia cu măsuri puternic contra-ciclice, pentru a atenua impactul deflaţionist al măsurilor guvernamentale, asigurînd astfel o sursă de creştere economică, fără de care măsurile de austeritate nu rezolvă criza, ci doar o adîncesc. O concluzie întărită, încă din 2003, de analize independente asupra politicilor recomandate de Fondul Monetar Internaţional ţărilor aflate în dificultăţi de plată, bazate în special pe reducerea drastică a cheltuielilor publice şi a deficitelor structurale ale balanţelor macro-economice - comercială, de plăţi, de cont curent.

Adevărul mai greu de observat este că fiecare "doctor" se uită şi diagnostichează altă problemă a pacientului. Unii se uită la starea economică şi la parametrii ei de ansamblu, care nu stau deloc mai rău decît în alte părţi ale zonei euro. Alţii, în schimb, se uită la un singur lucru, la faptul că Grecia trebuie să cumpere de pe pieţele financiare 53 de miliarde de euro, pentru a-şi plăti datoriile scadente pentru un singur an, 2010!! Acest din urmă fapt este cel care creează cele mai multe probleme şi reacţiile divergente. Motivul este simplu, situaţia este numai bună de speculat, atît contra Greciei ca stat care este obligat să se îndatoreze, cu costuri tot mai ridicate, cît şi contra monedei euro, pe pieţele financiare şi pe cele unde se vînd şi se cumpără datoriile corporatiste sau suverane, ale guvernelor. Iar speculatorii asta şi fac! Problema este cum să înlături aceste presiuni suplimentare, care se adaugă dificultăţilor intrinseci ale problemei. O soluţie apărută pe masa de lucru a fost înfiinţarea unui fond special european, capabil să vină în ajutorul ţărilor din zona euro, în schimbul unui control sever, de la nivel european, al politicilor fis-cale, adică în schimbul asigurării că împrumuturile speciale de acest tip vor fi plătite la timp şi nu rostogolite pînă cînd se intră în criză de plată! De la proiect pînă la soluţie, în Europa este, însă, o cale lungă...foarte lungă. De altfel, ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schauble, a declarat răspicat: o asemenea soluţie e de termen lung şi nu poate fi pusă în discuţie pentru situaţia actuală a Greciei.

Dacă tragem linie şi adunăm, reiese că "doctorii" pun fiecare alt diagnostic, fiecare recomandă alt tratament, cu toţii sunt de acord, însă, că bolnavul trebuie operat.

În aceste condiţii, "bolnavi" ca Grecia şi, desigur, România, dacă lucrurile sunt lăsate să se rostogolească în continuare pe panta actuală, au toate motivele să se teamă de situaţia în care se spune: operaţia a reuşit, bolnavul e.... decedat!