Doi ani de delir

Povestea pare desprinsă dintr-un film prost, însă este adevărată. În 1994 Boris Elţîn, Preşedintele de atunci al Federaţiei Ruse, a făcut o vizită la Casa Albă care nu s-a desfăşurat conform programului. Într-o noapte, agenţii Secret Service l-au descoperit pe Elţîn beat. Ieşise în izmene pe Pennsylvania Avenue şi încerca să cheme un taxi să se ducă să mânânce o pizza.

Ar fi trebuit, aşadar, să-i fie clar Occidentului, încă de pe vremea administraţiei lui Bill Clinton, că Rusia nu este o ţară normală. Problema este că, ani la rând, politicienii din Occident au preferat să închidă ochii. Au admis că Rusia este diferită, însă au crezut că se poate sta la discuţii cu Moscova. Chiar dacă preşedintele rus uitase să îşi tragă nădragii pe el...

Am început analiza de astăzi cu Elţîn pentru că adesea este trecut cu vederea un detaliu esenţial. El este acela care l-a scos din obscuritate pe Putin, numindu-l Prim-Ministru. Fără Elţîn, astăzi Vladimir Putin ar fi fost un pensionar din Sankt-Petersburg care ar fi jucat table în parcul Sosnovka.

Ce începe rău, se termină rău. La treizeci de ani după vizita la Washington, alcoolul curge în valuri în birourile administraţiei de stat ruse. Sub presiunea războiului din Ucraina, mulţi îşi încep ziua privind în jos prin gâtul sticlei. Unul dintre aceştia este, conform ziariştilor de la Moscova (vedeţi, spre exemplu, The Guardian, din 1 August 2022), chiar fostul Preşedinte, Dimitri Medvedev. Care de doi ani tot postează tot felul de ameninţări cu anihilarea nucleară, formulate în termeni care îl fac pe Putin să pară, în comparaţie, un om cu capul pe umeri.

Suntem într-un moment de ruptură. Acum doi ani Vladimir Putin a dat ordinul invadării Ucrainei. Occidentul a fost luat prin surprindere - cu toate că doar un orb nu vedea ce pune la cale conducerea de la Moscova. A anunţat sancţiuni şi ajutoare pentru Ucraina. Însă multă vreme s-a legănat în iluzia că, oricât de brutal ar fi Vladimir Putin, politicile regimului său sunt, pe undeva, raţionale,. De unde şi politica "paşilor mărunţi", calibrată să se ajungă la un compromis. Vă mai aduceţi aminte ce discuţii întinse pe luni de zile cu privire la transferul de tancuri Leopard în Ucraina?

Este greu să îţi imaginezi, atunci când eşti politician într-o ţară normală şi liberă, ce înseamnă să trăieşti sub călcâiul unui regim dictatorial. Unul care fabrică "adevăruri oficiale" aşa cum se produc şoşoni la comandă. Acum, însă, agresiunea împotriva Ucrainei a scos la suprafaţă magma radioactivă care fierbea în mediile politice ruseşti.

În vreme ce jurnalele de ştiri se concentrau pe actualitatea de pe front - câţi kilometri a mai avansat Rusia, ce vase a mai scufundat Ucraina - subsemnatul a fost atent mai degrabă la ce s-a petrecut în spatele frontului. Şi în vreme ce mulţi se întreabă ce se va alege de Ucraina, eu cred că marea întrebare este dacă Rusia nu cumva a trecut dincolo de punctul unde, în politică, începe un drum fără întoarcere.

În primele zile ale războiului şi eu am avut dificultăţi să înţeleg ce se întâmplă. Mă gândeam că există un fel de prag dincolo de care pierderile ruseşti, în oameni şi în material de război, vor deveni insuportabile pentru regim. Credeam că ruşii vor ieşi în stradă, că elitele se vor fractura. Credeam şi eu că există o doză de normalitate în societatea rusă şi în sistemul politic pe care aceasta îl susţine.

Dacă măsura aceasta de normalitate mai exista, ea s-a evaporat în doi ani de război. Confruntată cu un eşec de proporţii istorice, societatea rusă a ales să fugă de adevăr. S-a refugiat în mlaştina minciunii populată cu personaje gen Vladimir Putin.

Mă uit la un canal de YouTube unde ruşii sunt întrebaţi ce cred despre Vladimir Putin. Unii evită să spună ce cred - de înţeles într-un stat unde mulţi au ajuns să sară pe fereastră după ce au supărat regimul. Mulţi însă îl ridică în slăvi pe dictatorul de la Kremlin. O bună parte dintre aceştia sunt tineri. Bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi. Un tânăr pretinde că "Putin a făcut istorie, fără el eram deja cuceriţi". De Letonia, probabil.

Nu doar economia a fost pusă pe picior de război de doi ani încoace, ci şi mentalul colectiv. Ruşii au ajuns să gândească şi să spună lucruri dintr-un univers paralel cu acela în care trăim noi. Într-o emisiune de acum câteva zile la televiziunea rusă aflăm că Ucraina este controlată de "o camarilă evreiască". Prezentatoarea nu mişcă nici un muşchi pe faţă. Alt propagandist afirmă că Rusiei nu trebuie să îi fie ruşine de propriul imperialism. Altul afirmă: "cu cât mai mulţi ucraineni mor, cu atât mai bine".

Indiferent cum va evolua războiul din Ucraina, ceva mult mai important s-a întâmplat deja. Rusia a rupt legăturile cu comunitatea internaţională. Regimul şi poporul, deopotrivă, se învârt într-o sferă a lor proprie, imaginară. Tiranul supraponderal din Coreea de Nord, ayatolahii din Iran şi teroriştii Hamas din tunelurile din Gaza au rămas singurii aliaţi reali ai Rusiei.

Cât despre statele occidentale, acestea sunt pe cale să ajungă la concluzia inevitabilă: Rusia, în actuala sa formă, nu mai are nici un loc în ordinea internaţională. Deja purtătorul de cuvânt al Serviciului Diplomatic Extern al Uniunii Europene i-a recomandat lui Medvedev "consiliere şi ajutor psihiatric". Din păcate, cu nebunii de regulă nu ai încotro şi în cele din urmă trebuie să îi închizi la balamuc.