Domnia stereotipurilor

Poate că domnia legii, formula anglo-saxonă sub care se ascunde statul de drept, nu este un subiect comun şi inteligibil pentru publicul larg, dar domnia stereotipurilor este o realitate perpetuă. Nu doar că omenii nu realizează cât de mult sunt dominaţi de stereotipuri, dat chiar atunci când înţeleg ca sunt sub efectul lor nu vor să se despartă de ele. Acum puţin mai mult de un secol când publica celebra sa carte Opinia publică (1922), Walter Lippmann aducea aminte cum Sfântul Ambrozie, pe la sfârşitul secolului al IV-lea, îi lauda pe cei care, înlănţuiţi în faţa peretelui pe care se perindau umbrele - a strămoşului ecranului smartphone-ului de astăzi - din celebra parabolă cu peştera a lui Planton din Republica refuzau să încerce să vadă adevărul. La fel cum fac astăzi susţinătorii introducerii disciplinei religie la bacalaureat, dar scot Logica sau Psihologia din programa de liceu.

Ambrozie, precum emulul său Teodosie de Constanţa din zilele noastre, consideră că "discuţiile despre natura şi poziţia pământului nu ne ajută în speranţa noastră la viaţa ce va să vină. Ne este îndestul ce ne spune Scriptura. «El spânzură pământul peste nimic (Iov 26. 7)»". Pentru a combate stereotipurile, trebuie mai întâi acceptată ideea nu doar că acestea există, ci şi că sunt înşelătoare şi periculoase. E ceea ce deja explica Platon, atunci când încerca să înarmeze raţiunea cu instrumente de identificare a erorilor sau a manipulărilor de gândire. Însă un astfel de demers, cum o demonstrează citatul de mai sus din Ambrozie, este departe de a fi acceptat de la sine. Cum poate fi, de exemplu, conciliate combaterea stereotipurilor cu atât de des invocata libertate de exprimare? Sau cum ar putea fi măsurate obiectiv efectele şi daunele stereotipurilor? Dar mai ales, cum ar arăta o lume în care stereotipurile (algoritmurile noastre cele de toate zilele) nu ar mai exista?

În general, stereotipurile sunt considerate raţionamente eronate sau falsificate, care (re)prezintă o viziune distorsionată asupra realităţii şi alimentează neînţelegere dintre grupuri sociale şi/sau culturi, fiind sursa discriminărilor care vizează diferitele tipuri de minorităţi. Şi dacă, luate ca forme de gândire şi exprimare, stereotipurile nu par să provoace mari daune, orice analiză atentă dovedeşte că acestea se află la originea discriminărilor. Ori, pentru a combate eficient discriminările care dau naştere violenţelor rasiste, sexiste şi homofobe - altfel spus, pentru a realiza dezideratele democraţiei şi domniei libertăţilor fundamentale care urmăresc realizarea egalităţii de fapt şi de drept dintre oameni - nu este suficientă impunerea unui sistem de norme constrângătoare, ci este necesară o adevărată revoluţie educaţională. Tocmai de aceea, confruntarea în jurul educaţiei este atât de violentă, iar grupurile radicale, fundamentaliste şi extremiste - astăzi aflate direct sau indirect sub influenţa propagandei putinisto-trumpiste - vor, iar în România şi reuşesc, să impună, în numele libertăţii de expresie, domnia stereotipurilor.

Ori, pentru că în combaterea stereotipurilor este important ca acestea să fie deosebite de discursurile instigatoare la ură. Chiar dacă instrumentele naţionale pentru combaterea discursurilor instigatoare la ură nu mai sunt eficiente în epoca reţelelor sociale fără graniţe, în acest caz există totuşi un sistem de norme care le pedepsesc. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul stereotipurilor şi mai ales a aşa zis "pozitive" de tipul "nemţii sunt mereu punctuali", "negrii au ritmul în sânge", "ţigani sunt extraordinari lăutari" sau "femeile se pricep la treburile casnice". Însă aceste stereotipuri sunt expresia directă a discriminărilor la care aceste grupuri sunt supuse.

În acelaşi timp stereotipurile sunt peste tot, tot timpul, luând forma unor manifestări pe cât de obişnuite şi invizibile, pe atât de prezente în viaţa de zi cu zi. De aceea, detectarea lor de către oamenii obişnuiţi devine dificilă, dacă nu imposibilă. Pentru acesta însă, satira şi pamfletul s-au dovedit forme eficiente şi puternice de contracarare. Dar există şi reversul, şi nu doar diatriba şi rechizitoriul "politicilor corecte", dar şi folosirea satirei pentru promovarea stereotipurilor se dovedesc arme redutabile folosite de continuatorii lui Ambrozie.

Pe de altă parte, există un instrument de analiză a stereotipurilor foarte bine calibrat, dar care trezeşte, în egală măsură cu woke-ismul şi politica corectă furia fundamentaliştilor: studiile culturale. Studiile culturale reliefează rolul stereotipurilor în realizarea relaţiilor de dominaţie politică şi de diseminare a ideologiilor. Pentru că stereotipul nu este doar o imagine, falsă sau inadecvată, pe care "unii" o au unul despre "ceilalţi", ci este o expresie unei forme de manifestare a puterii.

Domnia stereotipurilor este şi ciclică, dar şi conjecturală. În diferite epoci, stereotipurile au fost promovate în numele emoţiei şi sensibilităţii, pentru realizarea autenticităţii fiinţei umane, împotriva raţiunii şi a ştiinţei. Aşa se încearcă şi astăzi, când crizele contemporaneităţii se suprapun unui antiraţionalism manifest. În aceste condiţii, acţiunea publică structurată de combatere a stereotipurilor - care presupune aprofundarea cercetării sociale, elaborarea de norme juridice şi educaţie democratică - marchează o schimbare profundă a relaţiei dintre societate şi sistemul juridic.