Două cepe

Când a început criza?

Unii spun că pe ecranul afacerilor, criza a fost afişată la 7 septembrie 2008, când a apărut anunţul naţionalizării companiilor americane "Fannie Mae" şi "Freddie Mac"; alţii amintesc data de 17 iulie 2007, ca moment al declanşării crizei "subprime".

Experţii care dau vina pe Federal Reserve (şi personal pe Alan Greenspan), susţin că scăderea dobânzii de politică monetară, de la 3,5% în 2001, la 1% în 2003, se află la originea crizei de acum.

Câţiva reamintesc că scandalul "Enron" din 2001, a semnalat că piaţa de capital nu mai asigură onestitatea brokerilor şi a societăţilor de audit, care, în complicitate cu managementul corporaţiilor, conspiră împotriva publicului, pentru propria îmbogăţire; iar actuala criză nu este decât nota de plată pentru furturile sofisticate practicate pe piaţa financiară, de mai bine de un deceniu.

În sfârşit, fundamentaliştii trimit cauza actualei crize înapoi cu aproape treizeci de ani, pe timpul liberalizării afacerilor de către Ronald Reagan.

Iar cei mai tari se sprijină pe teoria ciclurilor economice şi invocă nefuncţionalitatea sistemului, astfel că originea temporală a crizei actuale, ca şi a tuturor celorlalte, s-ar găsi cu sute de ani în urmă, între secolele XVII-XVIII, la trecerea mer­cantilis­mului în capitalism.

Probabil că nimeni nu greşeşte. Criza actuală este doar miezul înfăşurat în alte foi de ceapă, iar ultimul înveliş îl constituie mercantilismul. Este o ceapă care ne dă lacrimile.

Ziarul "BURSA" vă propune titlul "Doi ani de criză".

De ce?

Cu un an în urmă, Mediafax dădea titlul "Criza financiară internaţională poate afecta indirect Ro­mâ­nia".

În aceeaşi perioadă, am primit solicitarea scrisă a unui cititor să nu mai publicăm avertismentele repetate asupra crizei, semnate de analistul Călin Rechea, care apăreau regulat în "BURSA", începând din anul 2006 (NOTĂ: cititorul este calificat în operaţiunile de piaţă, iar argumentul său stătea în faptul că predicţiile publice sumbre provoacă neîncrederea investitorilor şi se îndeplinesc prin însuşi faptul că au devenit cunoscute).

Dacă facem o medie între data la care agenţia de ştiri Mediafax trata "importul de criză" ca pe un scenariu ipotetic, şi data de la care "BURSA" publica avertismente repetate, atunci obţinem doi ani.

Ca să nu se supere nimeni, hai să-i zicem grupajului tematic de astăzi, "Doi ani de criză".

De altfel, cu doi ani în urmă, Banca Centrală Europeană a simulat cu exactitate o criză financiară care ar fi urmat să se întindă în Europa. Tot de atunci datează şi avertismentele experţilor FMI pe care FMI s-a hotărât să le ignore (acum, FMI şi-a cerut scuze; se poate?; nu este impar­donabil?!).

Dar, România îşi are, oricum, propria criză economică, de zeci de ani.

Criza de după 1989 îşi are originea în politică, în lipsa de interes patriotic a conducătorilor ţării, în cupiditatea şi ... stupiditatea lor.

La rândul său, această criză postrevoluţionară nu este decât un buboi crescut peste criza economică a socialismului lui Ceauşescu, care ne-a sleit decenii pentru nişte "realizări naţionale" spulberate rapid de noii conducători.

Aşa zişii adversari ai coerenţei comuniste ne-au aruncat în incoerenţă absolută.

Dar, comunismul însuşi, l-am înghiţit când încă nu rumegaserăm capitalismul (neoiobăgia lui Dobrogeanu Gherea este, încă, validă).

Iobăgia neaoşă, capitalismul parizian, comunismul moscovit şi tranziţia FMI-istă se înfăşoară într-o altă ceapă, cu trei crize închise una într-alta.

Ceapa românească, cea mai usturătoare - ne curg lacrimile pe obraz.

Un premier fără personalitate (Emil Boc), cu un guvern alcătuit, juma-juma, din două partide care se urăsc şi se bat în programe anticriză (fără să aplice nimic), a primit responsabilitatea să ne conducă în perioada celor două cepe.

Are capacitatea Emil Boc să-şi sesizeze responsabilitatea?

Are competenţa să şi-o asume?

Răspunsul pare atât de evident, încât eu, unul, nici nu vreau să-l rostesc.

În schimb, merită să menţionez o observaţie: crizele se cronicizează.

O criză cronică înseamnă o criză care durează.

În economie nu este ca în sănătate; crizele nu ucid brusc.

Crizele economice diminuează sever puterea de cumpărare a populaţiei, provoacă şomaj, coboară producţia şi consumul, cresc instabilitatea şi generează teamă.

Soluţia trebuie găsită rapid şi aplicată ferm, pentru ca revenirea să poată avea loc în câteva luni.

Dacă nu, atunci populaţia îşi va găsi mecanismele de supravieţuire în mod natural.

Integrate într-un sistem (consolidat de durată), aceste mecanisme de supravieţuire vor rezista iniţiativelor de relansare şi o vor interzice.

Doi ani sunt, probabil, suficienţi.

Aceasta este criza cronică.

Ar putea fi un nou mod de viaţă.

Unii optimişti, susţin, însă, că vom fi scoşi din criză de străinătate.

Să ne rugăm! Prin noi înşine, pare că nu putem.