Drumul Damascului

Politicienii români n-au parcurs drumul Damascului. Şi nici nu sunt interesaţi să încerce această experienţă. Credinţa în ceva, orice ar fi acesta, şi politica nu fac casă bună în România. Pavel al Noului Testament se convertise la creştinism pentru că avea convingeri clare şi nu putea trăi în ambiguitate. S-a opus, dar odată convins, nimic nu l-a mai putut opri. În schimb, politicienii din toate timpurile au cultivat echivocul. Dar de aici până la lipsa de principii a fost o cale lungă. Acordul dificil dintre părţi a modelat politica, dar nu a transformat-o într-o activitate silnică. Nici Machiavelli, nici urmaşii săi nu au despărţit politica de morală, ci doar au pus ordine între categorii. Scopul machiavelic nu era imoral, dar mijloacele trebuiau adaptate la circumstanţe. Nimic din toate acestea în România. Fără credinţe politicienii nu pot să ofere nimic. Iar luptele lor, private de miză, nu conving. Iar atunci când situaţia devine într-adevăr gravă, forţa lor de persuasiune era demult anihilată. Într-o astfel de circumstanţă suntem acum. Parlamentul, compromis de cei ce îl populează, nu poate mobiliza susţinători în cazul unei confruntări cruciale privind echilibrul instituţional. Iar partidele preferă oricărei reconstrucţii, soluţii de compromis riscante. PSD o dovedeşte cu prisosinţă prin alegerea lui Vanghelie ca preşedinte executiv al organizaţiei Bucureşti.

Luaţi de valul evenimentelor provocate, mai mult sau mai puţin voluntar de preşedintele-jucător ne-am concentrat prea mult asupra mijloacelor şi prea puţin asupra principiilor. Spectacolul politic a acoperit, prin vacarmul său, esenţialul. Pentru ce toate acestea? Ce-i mână în luptă? Din frânturile de frază îngânate de cei ce se bat pentru audienţă au absentat principiile. În treacăt şi doar aşa, pentru orice eventualitate, se mai vorbeşte despre valori şi obiective, dar tonul sună fals. Şi nu-i aşa, publicul nu este interesat de afirmarea deschisă a convingerilor. Oricum, cei ce nu au credinţe nu pot nici converti, nici să fie convertiţi. Singura virtute pe care o recunosc politicienii este conformismul îngust şi obligatoriu favorabil.

În hora pentru preeminenţă instituţională şi personală mărturisirile de credinţă sunt uitate. Traian Băsescu simte că este unul personal, dar nu vede nici un inconvenient în a condiţiona nominalizarea şefilor la servicii de votarea legilor. Dacă nu ar fi Preşedintele României lucrurile ar mai fi de înţeles, dar cum este, Traian Băsescu are obligaţia, o spune articolul 80 din Constituţie, de a veghea la respectarea legii fundamentale şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Ori, în constituţie este prevăzut la articolul 69 mandatul reprezentativ. Altfel spus, nimeni nu poate obliga Parlamentul la aşa ceva.

La Vanghelie ameninţarea ţine loc de program. Când strigă că vrea să dea "afară toate javrele din PSD". Curat reformist, proiectul Vanghelie trezeşte deja spaima marţafoilor. Dar un poate ţine loc de proiect ideologic. Şi dacă partidul Opoziţiei nu se poate transforma, viitorul României un este roz. Cea mai importantă organizaţie a PSD, cea de Bucureşti, a fost preluată fără luptă de Marian Vanghelie. Un autentic plebiscitat. Cele doar 7 voturi împotrivă spun totul despre stare de fapt. Iar Vanghelie, viitor candidat la primăria Bucureştiului, ar trebui să aparţină aceleiaşi familii politice ca primarul Parisului Bertrand Delanoë, ca să nu vorbim de Red Ken Livingstone, celebrul primar laburist al Londrei. Din strigătul de învingător al lui Vanghelie - "Vă promit ca o sa fiu al dracu" " -, răzbate cel mai reformat socialism cu putiinţă .

În cazul în care vor lua totuşi drumul Damascului politicienii noştri vor trebui să se lase ispitiţi de păcatul probematizării. Doar când vor şti să-şi pună întrebări simple, dar cu sens, vor fi pornit pe calea ce duce spre transformare. Altfel, vor rămâne mereu aceiaşi, încontinuu pe marginea prăpastiei, niciodată cu faţa spre viitor. Odată şi odată improvizaţia pe care s-au bizuit nu va mai merge. Dar atunci nu doar ei vor avea de suferit.