Drumul Damascului

Refuzând sciziunea de dragul unei unităţi iluzorii, PSD a ales stagnarea. Congresul de consacrare al lui Mircea Geoană este o consfinţire a stării de fapt. Fără adversar, dar şi fără mijloace, preşedintele socialiştilor români este în imposibilitate de a promova un proiect. Status-quo-ul imprimat de marii maeştri ai cultului de partid nu poate conduce la o strategie câştigătoare. Negocierile între grupurile teritoriale şi clanurile personale au dus la o formulă în care nimeni nu pierde. Ori nu preşedinţia lui Geoană era problema partidului, ci capacitatea acestuia de a se transforma. În PSD, drumul de la Bucureşti la Cluj trece obligatoriu prin Bacău. Pe această rută nu poate fi nici măcar mimată transfigurarea de pe drumul Damascului. Convertirea foştilor aparatcici la socialism european este imposibilă, iar înnoirea nu poate fi asigurată tocmai de vechea gardă. Confruntat cu o triplă criză, de orientare, de organizaţie şi de imagine, PSD se afundă în prăpastie.

Mult dezbătutul congres extraordinar nu are vreun obiectiv strategic, ci doar o manevră tactică care să-i asigure lui Mircea Geoană liniştea necesară. Formula de conducere ce pare să se reinstaleze la PSD nu rezolvă însă criza. Şi în 2004, imediat după alegerile locale, Adrian Năstase a preluat autoritar conducerea partidului. Atunci formula a fost radicală: înlocuirea Delegaţiei permanente cu Biroul Coordonator. Dar, devenit singurul responsabil, Adrian Năstase şi-a anulat şansele de supravieţuire în caz de eşec. Ceva asemănător se poate întâmpla şi cu Mircea Geoană. De la conducerea colegială, PSD se reîntoarce la cea mai simplă, dar şi cea mai riscantă soluţie: expunerea liderului. Şi tocmai pentru că PSD nu are alternativă la actualul preşedinte, criza partidului nu priveşte decât tangenţial conducerea. Refuzând realitatea şi întârziind transformarea bazei militante PSD a plonjat în abis. Reforma mimată în mai multe rânduri în ultimii doi ani a antrenat mişcări de contestare, a accelerat tendinţele centrifuge, dar nu a schimbat direcţia. Ca şi în vara lui 2004, PSD ascunde precaritatea mijloacelor utilizate prin rapiditatea mişcărilor de contracarare a opoziţiei interne.

De la congresul din aprilie 2005, PSD îşi caută cadenţa. Mandatul lui Mircea Geoană a stat sub semnul ambiguităţii. Într-un fel sau în altul, Ion Ilies­cu, Adrian Năstase, mai recent Sorin Oprescu i-au contestat nu atât poziţia, cât orientarea. Prăbuşirea lui Năs­tase după scandalul "mătuşa Tamara" nu a uşurat misiunea lui Geoană ci dimpotrivă. Sacrificarea lui Năstase a eliberat grupurile oligarhice din partid de povara responsabilităţii eşecului electoral. Acestea s-au simţit suficient de puternice pentru a condiţiona orice sprijin de concesii. Obsedat de discursul său de pre­zidenţiabil, încercând să se poziţioneze pe o scenă politică în schimbare, Geoană nu pare ancorat în viaţa de partid: fără sprijinul acestor grupuri, rămâne suspendat în lumea catodică. Cu sprijinul acestora, riscă să urmeze tendinţa descendentă a partidului.

Propunându-şi să menţină coeziunea mecanică construită sub autoritatea lui Ion Ilies­cu şi consolidată prin exerciţiul administraţiei, PSD trăieşte sub spectrul trecutului glorios. Dar ce viitor se mai poa­te construi astfel? În aces­te circumstanţe, involuntar, acţiunea politică a lui Geoană s-a plasat sub semnul Vârstei de Aur. Aşa- zisa unitate pierdută nu a existat niciodată. Iar interesele care au suplinit inexistenţa ideologiei nu mai pot asigura coeziunea. România se schimbă, dar PSD se încăpăţânează să rămână acelaşi. Relansarea sa nu poate ocoli momentul adevărului doctrinar. Domnia pragmaticilor, în PSD ca şi aiurea, nu mai poate asigura nici voturi, nici resurse. În aceste condiţii drumul Damascului nu poate fi evitat. Altfel PSD va rămâne doar un partid administrativ, cu un electorat în degringoladă.