După criză

Cea mai gravă eroare economică şi politică a acestui moment ar fi să ne prefacem că toată această criză economică nu a fost decât un eveniment nefericit, un fel de accident de parcurs, sau o parte a unui ciclu economic normal. Altfel spus, că nu s-a întâmplat nimic. Şi nu lipsesc motivele pentru un astfel de gest. Căci, iată, Franţa şi Germania au avut rezultate mai bune în al doilea trimestru, deci lucrurile merg pe calea cea bună. Însă, a reveni la "business as usual" e cel mai mare pericol. Şi nu numai pentru că relansarea economică e încă la început, iar evoluţiile economice din numeroase ţări - inclusiv România - sunt încă negative, dar şi pentru că modelul economic care a stat la baza acesteia nu mai este adaptat actualei etape de dezvoltare. Şi fără criza economică mondială situaţia era deja serioasă: criza alimentară în ţările din Sud, problemele ecologice şi încălzirea globală, criza combustibililor, terorismul etc. Acum, criza economică a dat o altă dimensiune tuturor acestora şi obligă la o analiză lucidă.

Chiar dacă recesiunea a slăbit în multe locuri, nici măcar economia nu a depăşit dificultăţile. Consecinţele sociale şi economice ale crizei se vor manifesta încă multă vreme. Iar în plan politic, acestea încă nu s-au resimţit, căci organismul social este ceva mai rigid decât economia. Relansarea economică nu rezolvă totul. Pe de altă parte, dacă economia franceză şi germană dau semne de revigorare, economia spaniolă, a cărei creştere, ca şi în cazul românesc, s-a bazat pe furia imobiliară şi speculativă, rămâne în recesiune. Ori, în Spania, ţară cu o populaţie de 43 de milioane de locuitori, se construiau în 2007 cam tot atâtea locuinţe cât în Franţa, Germania şi Marea Britanie la un loc. Aşa s-a ajuns la ceea ce deja unii denumesc "cimitirul de beton spaniol". Iar cauza acestei nebunii trebuie căutată într-un model economic care privilegiază virtuţile autoreglatoare ale pieţei.

O asemenea situaţie există şi în România. Deşi nu se erijează "în cel care poate face previziuni", preşedintele Traian Băsescu se arăta convins, într-o emisiune televizată, difuzată la sfârşitul săptămânii trecute, că România va relua creşterea economică din 2010. Nu însă şi de anul acesta. Ceea ce aducea o vagă nuanţă critică faţă de poziţia primului ministru, care afirma cu câteva zile înainte la TVR că declinul economic se va opri în ultimul trimestru al anului, iar din 2010 vom relua creşterea economică. Poate că optimismul face parte din fişa de post a politicienilor. Dar nici ceva realism şi responsabilitate nu ar strica.

Şi, dacă unii cred că eşecul guvernării stă în proasta gestiune a coaliţiei de guvernare, precum cei de la Le Monde, poate că au dreptate. Ceea ce nu înţeleg mulţi e că economia de piaţă este doar un instrument. Ea nu poate fi un obiectiv în sine, ci un mijloc prin care se realizează altceva. Şi pentru că nu poate fi un obiectiv, ca orice instrument, economia de piaţă poate fi folosită în scopuri bune sau mai puţin bune. Aici e cheia politică şi ideologică a unei dezbateri ce ar merita să fie făcută în această campanie pentru alegerile prezidenţiale. De ce a izbucnit criza? Care sunt cauzele internaţionale şi cum s-au particularizat acestea la noi? Şi, mai ales, cum va ieşi România din criză şi care va fi modelul său economic? Căci România va exista şi după criză, dar astăzi nimeni nu poate spune cum va arăta