Echilibru instabil

La alegerile locale organizate în Europa în prima parte a acestui an a bătut vânt de schimbare. Sensul schimbării a variat, dar semnificaţia sa fost mereu aceeaşi: electorii au luat comanda. Partidele sunt obligate îşi facă bilanţul, iar situaţia devine problematică. Pe de o parte, sub influenţa noilor media, populismul câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi, iar, ceea ce acum doar câţiva ani părea extremist, astăzi a devenit aproape firesc. Dacă astăzi un politician precum Pim Fortuyn ar trăi, propunerile sale ar părea de-a dreptul moderate, deşi nu au trecut decât şase ani de la asasinarea sa. Denunţarea imigraţiei abuzive cu întregul său corolar de politici, precum şi progresia fundamentalismelor religioase de toate tipurile au creat un blocaj ideologic pe care doar nişte politicieni de mare anvergură ar reuşi să îl depăşească. Modelul olandez apasă asupra unei Europe care nu se regăseşte. Glisarea treptată spre un tip de extremism soft a politicii europene e un efect al unei tulburări a comportamentelor sociale datorate evoluţiilor rapide din ultimele două decenii. Schimbările de echilibru politic nu mai sunt semnul stabilităţii sistemului politic actual, ci al limitelor sale.

Alternativele municipale, ca şi cele naţionale, nu mai cauţionează pe termen nelimitat politicile partidelor. Din ce în ce mai mult, electoratul e tentat de revanşă, iar presiunile sale nestructurate ideologic de o presă aflată în degringoladă creează monştri. Iar comparaţia cu situaţia Europei de după primul război mondial poate fi făcută. Aceeaşi apăsare asupra unui mediu uman neadaptat de noile forme de comunicare publică, aceleaşi efecte asupra unui public debusolat şi dezgustat de politica tradiţională.

Municipalele franceze din martie au fost câştigate de socialişti - un fel de revanşă întârziată în faţa unui Sarkozy care nu pare capabil să îşi revină din picaj - transformând Franţa locală într-o alternativă a Franţei naţionale. Londra a trecut la tories odată cu victoria de joi a excentricului conservator Boris Johnson asupra lui Ken Livingston, cel care în 2000 devenea primul primar al Londrei. Şi, parcă mai acum o lună şi jumătate unul din candidaţii pentru primăria unuia dintre sectoarele bucureştene se mândrea cu echipa sa de campanie formată din consultaţii lui Livingston.

Ceea ce s-a întâmplat în Italia e cu atât mai revelator cu cât, pentru prima dată după 64 de ani, Roma şi-a schimbat culoarea politică alunecând spre fascism. Nu doar că foştii comunişti şi aliaţii lor care abia formaseră Partidul Democrat pierd pentru prim dată puterea după cincisprezece ani, dar Gianni Alemanno, candidatul formaţiunii lui Silvio Berlusconi, Poporul libertăţii (Il Popolo della LibertB, prescurtat PDL !!), cel care a reuşit să îl înfrângă pe Francesco Rutelli, fost primar creştin democrat de stânga al Romei, e un fost fascist. Şi, deloc întâmplător, tema sa principală de campanie a fost legată de insecuritatea provocată de imigraţia masivă din ultimii ani. Gianni Alemanno, care în 1982 era condamnat la opt luni de închisoare pentru că atacase cu un cocktail Molotov ambasada sovietică la Roma, nu a ezitat să exploateze politic violul atribuit unui român pentru a acuza stânga că a neglijat problema securitară.

Poate că reforma politică a lui Walter Veltroni în direcţia creării unui nou partid al reformei a venit prea târziu, poate prea devreme: ceea ce rămâne însă e revenirea, sub o altă formă, a fascismului la putere, fie şi sub o formă atenuată. O astfel de eroare poarte fi fatală nu doar Italiei, ci şi construcţiei europene. Efectele derivei populiste a politicii europene se resimt deja şi în România, iar alegerile locale din iunie vor fi doar un test. Urmează şi alte confruntări electorale mult mai uşor de manipulat în sens populist.