EDITORIAL America, de ziua ei

Identităţile au puncte fixe de reper. Oricît de supusă întîmplării, ziua de naştere este parte a destinului, pentru oameni, ca şi pentru state. America s-a născut la 4 iulie şi, de la 1776, îşi sărbătoreşte ziua în aceeaşi zi! Poată să pară un paradox, dacă priveşti lucrurile de la Bucureşti, unde fiecare regim politic a vrut să arate că România s-a născut odată cu el, aşa că fiecare a modificat "ziua naţională" după bunul plac. Să fie aceasta cauza pentru care destinul nostru este mereu supus legilor nemiloase ale hazardului? Cine ştie? Dar să lăsăm România, deocamdată, cu problemele ei, mai vechi şi mai noi, şi să revenim la aliatul nostru strategic Statele Unite. Ce se întîmplă, deci, cu America, de ziua ei?

Politica este împărţită între prezent şi viitor. Prezentul este figurat, desigur, de agenda preşedintelui Bush şi de penalităţile tot mai grele pe care le încasează, atît de la adversarii democraţi, cît şi de la opinia publică, pentru modul în care o gestionează. Toată lumea este preocupată de războiul din Irak şi America nu mai crede de mult în atît de inspirata formulă a preşedintelui: "We will stay, we will fight and we will win!". America nu mai este sigură că vrea să mai rămînă în Irak şi mai ales nu mai este deloc sigură că va cîştiga. Asta şi pentru că nimeni nu mai are o definiţie acceptabilă pentru ceea ce înseamnă "a cîştiga". Din nefericire, modul de abordare a crizei irakiene, bazat doar pe asaltul spectaculos şi reuşit asupra Bagdadului, pe căderea regimului Saddam şi pe construcţia unei noi formule constituţionale de guvernare, nu a fost nici pe departe capabil să asigure "Victoria". Deşi realizate, toate aceste trei obiective nu generează stabilitatea necesară noului regim, nu descurajează valul de violenţă intra-comunitară dintre şiiţi şi suniţi, planificat de mentorii Al Qaida, după cum nu au convins nici vecinii Irakului să se abţină de la intervenţia directă în bătălia pentru putere, aflată în curs. Dimpotrivă, scena irakiană a devenit punctul fierbinte de intersecţie şi de acţiune directă ale forţelor militare, formaţiunile teroriste şi forţele speciale ale statelor din regiune, ale marilor puteri şi ale grupărilor interne aflate în lupta pentru controlul total asupra Irakului. Tot pe agenda zilei stă şi relaţia Americii cu Rusia. Desigur, deloc întîmplător, preşedintele Bush îl are ca invitat, tocmai de 4 iulie, la reşedinţa sa oficială, pe Vladimir Putin. Reconfigurarea relaţiei dintre cele două mari puteri a fost impusă Americii de Putin, folosind toate slăbiciunile şi erorile politice ale Administraţiei Bush. Rusia forţează ieşirea din postura de "junior strategic partner", ce-i fusese rezervată de politica americană după Războiul rece, şi revenirea la aceea de "Major strategic partener", pe care o moştenise de la defuncta URSS. Disensiunea privind sistemul de apărare anti-rachetă, menit să protejeze parte a teritoriului european al aliaţilor Americii, ori chiar toată Europa, este doar un simptom al procesului aflat în curs. Unul care obligă politica americană să iasă din spaţiul iluziilor "uliilor repu­blicani", prea puţin aducător de succese, pentru a coborî pe terenul mult mai accidentat, dar mult mai sigur, al "real politik"-ului.

Viitorul politic al Americii înseamnă, zilele acestea, bătălia pentru Casa Albă. Deschisă atît de partea republicană, cît şi de cea democrată. Nimeni nu are un candidat dominant şi sigur, iar bătălia pentru a cîştiga încrederea propriilor partide va fi tot atît de dificilă ca şi aceea de a mobiliza votul cetăţenilor americani. În tabăra democraţilor, fosta primă doamnă a Americii Hillary Clinton şi-a chemat soţul în ajutor, pentru a mobiliza Iowa şi votul decisiv al preliminariilor, care va avea loc, însă, abia la toamnă. Contracandidatul ei cel mai puternic rămîne Barack Obama, dar niciunul nu pare capabil să cucerească fără rezerve inimile democraţilor. Perechea Clinton revenită la Casa Albă, cu rolurile inversate, este o imagine cu totul neconvenţională, nu tocmai uşor de marketat. Barack Obama poate fi o opţiune mai simplă, dar efectul lui asupra electoratului nu este nici pe departe atît de "incendiar" pe cît anticipau echipele promotorilor şi ale specialiştilor de imagine. În tabăra republicană, fostul primar al New York-ului, Rudy Juliani, pare mai bine plasat, cel puţin din punctul de vedere al relaţiei cu publicul american. Bătălia pentru Casa Albă 2008 pare mai degrabă una între "epi­goni", decît una între "inovatori"; o alegere care să-i penalizeze pe republicani, mai mult decît una care să propulseze un nou val "democrat".

Cît despre economie, ea nu se simte nici mai bine, nici mai rău decît atunci cînd preşedintele Bush a preluat al doilea mandat. America, desigur, nu poate să stea prea comod şi nici prea mult ascunsă în spatele unui paravan "protecţionist". Datoria externă revine ca o problemă structurală, iar concurenţa se resimte, cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile cu China şi India. Noroc cu economia viitorului, care înfloreşte fără restricţii. Globalizarea înseamnă pentru fiecare altceva, dar cu greu ar exclude cineva din definiţie Windows -ul celor de la "Microsoft" sau noul juvaier al lui "Apple", Telefonul-Ipod.

De ziua ei, America se află, ca de obicei, în călătorie. Doar că cetăţenii ei se simt tot mai sufocaţi de restricţiile de securitate din aerogări. Nu c-ar vrea cineva să renunţe la ele, dar ceva nu se mai potriveşte, iar aerul lejer, aproape banal al unei călătorii cu avionul a fost pierdut, probabil, pentru totdeauna.

De ziua ei, ca în fiecare zi, America are probleme, dar dincolo de insatisfacţiile prezentului şi de incertitudinile viitorului, în ziua de 4 iulie, americanii se uită cu mîndrie şi încredere la steagul lor. Nu ca la un simbol al măreţiei, ci ca la unul al demnităţii individuale şi colective, hrănită din sacrificiile şi aspiraţiile fiecărei generaţii.