EDITORIAL Moţiunea de strînsură

"Guvernul Tăriceanu trebuie să plece", acesta este punc­tul de plecare al iniţiativei politice a Partidului Democrat; aceasta este substanţa documentului, după cum este şi concluzia ei. De ce trebuie să plece? Pentru că a vrut "Capul lui Moţoc" şi nu l-a putut avea. Poporul a ales să-i mai dea o şansă lui Moţoc! Acum, rolurile s-au schimbat şi Tăriceanu s-a văzut distribuit, la rîndul lui, în rolul personajului cu capul pe butuc. Ca să rămînem în teritoriul literaturii române, Traian Băsescu, asemenea Lăpuşneanului, s-a sculat de pe patul de suferinţă al sus­pendării sale, a băut din apa vie a procentelor electorale, iar acum pre mulţi are a popi! Începînd cu Tăriceanu, se-nţelege! Toate-ar fi bune şi la locul lor, ca pe vremea moşilor şi strămoşilor noştri, dacă n-ar fi pîrdalnica asta de Constituţie, cine-o mai fi făcut-o, care pe deasupra mai este şi rău croită! Traian Băsescu descoperă, cu aceeaşi frustrare ca şi predecesorii săi, Iliescu şi Constantinescu, că atunci cînd te împiedici de-un Prim Ministru, nu prea ai cum să-l scoţi de la Palatul Victoria pe căi democratice, pentru că la noi democraţia suferă cronic de originalitate. Totuşi, s-o recunoaştem, originală cum este, face progrese. De la "plebiscitul minericesc" care l-a demis pe Roman, la total neortodoxele demisii ministeriale în bloc depuse la Palatul Cotroceni, care l-au lăsat pentru cîteva ore pe Radu Vasile singur la Palatul Victoria, suficient ca Preşedintele Constantinescu să constate inexistenţa unui guvern şi să ceară Parlamentului formarea altuia, am ajuns, în "era" Traian Băses­cu, să recurgem la singura metodă prevăzută de Constituţie pentru schimbarea guvernului, moţiunea de cenzură. Hazul poveştii rezidă, însă, în lipsa totală de coerenţă politică şi constituţională a demersului actual. În mod normal, moţiunea de cenzură este apanajul partidelor de opoziţie, instrumentul lor "ultim" prin care încearcă să disloce de la guvernare o majoritate care între timp s-a fragilizat sau se află în flagrantă opoziţie cu opţiunile şi aşteptările electoratului. Actuala moţiune este, însă, iniţiativa unui partid care pînă mai acum două luni a fost la guvernare şi a plecat de acolo, de bună voie! Ca rezultat, partidele care au dus de bine de rău pe umeri povara "opoziţiei", PSD şi PRM, sunt acum în faţa unei dileme: dacă susţin moţiunea PD-ului, recunosc de fapt că au dormit în front şi a trebuit să vină altcineva din interiorul guvernării să le spună cît de proastă este echipa Tăriceanu; dacă vor vota împotriva moţiunii, atunci dau un nou cec în alb şi ţin la guvernare un partid faţă de care s-au constituit întotdeauna în opoziţie ideologică, în opoziţie de program şi pe care l-au criticat sever pentru majoritatea măsurilor întreprinse în aceşti din urmă doi ani. PRM-ul poate scăpa mai ieftin, pentru că nu are miza imediată, dar PSD-ul are una, posibilitatea de-a forma şi chiar de a conduce un guvern, pentru restul mandatului parlamentar. Oricare ar fi decizia, partidele "opoziţiei" vor avea de pierdut, mai ales în perspectiva viitoarelor, ime­diatelor şi inevitabilelor con­fruntări electorale.

Rămîne să vedem dacă aces­te partide au măcar de ales între un rău mai mare şi unul mai mic. PSD-ul ar putea pune în balanţă avantajele şi dezavantajele unei reveniri la guvernare, faţă de cele ale susţinerii în continuare a liberalilor lui Tăriceanu, împotriva voinţei prezidenţiale. Dacă alege prima variantă şi dacă Traian Băsescu chiar este gata să-i ofere această şansă nesperată, PSD-ul ar avea un singur avantaj - accesul la deciziile care să refacă, cît de cît, balanţa repartiţiei resurselor şi a oportunităţilor în teritoriu, în fiecare circumscripţie, acolo unde se va decide, de fapt, rezultatul viitoarelor bătălii electorale. Cu alte cuvinte, dacă ar primi tichetul de formare a unui nou guvern, şi-ar oferi o şansă să iasă din marasmul în care se afundă la această oră. Nimeni nu poate garanta că operaţiunea va fi încununată de succes, dar este o şansă total nesperată şi irepetabilă, cel puţin în acest mandat. Preţul pe care-l va avea de plătit, însă, pentru această oportunitate, este cît se poate de piperat. PSD-ul, indiferent de manevrele politice şi discursurile electorale ulterioare, îşi va asuma, de fapt, bilanţul actualei guvernări. Iar ceea ce se vede la capătul tunelului nu este cîtuşi de puţin "luminiţa", ci mai degrabă un faliment politic cu aer de înmormîntare. În loc să joace rolul "îndureratei adunări", PDS-ul va privi obşteasca manifestare din perspectiva celui plecat pe ultimul drum, substituindu-se în acest rol, deloc de invidiat, PNL-ului. Dacă, dimpotrivă, alege să se opună moţiunii de cenzură, atunci îşi va fi făcut din Preşedintele Traian Băses­cu un duşman veşnic şi neîm­păcat, care se va face luntre şi punte ca PSD-ul să rămînă în afara arcului guvernamental, de-acum şi pînă la sfîrşitul viitoarelor sale mandate prezidenţiale. Iar dacă acesta este viitorul care se întrevede pentru PSD, atunci el echivalează cu o "moarte sigură". Ce s-au răsfirat rîndurile pesediste în acest ciclu de opoziţie!, ameninţarea unei noi glaciaţiuni, însă, îi va arunca pe cei mai mulţi dintre oamenii de influenţă locală în braţele PD-ului, "condamnat" la guvernare, dacă estimările actualelor sondaje de opinie nu sunt chiar de tot scoase din pălăria de scamator. În sumă, se pare că PSD-ul mai are de ales doar cum îşi va scrie testamentul politic. Aşa stînd lucrurile, singura şansă pe care o mai au partidele pentru a nu se prăbuşi înainte chiar de confruntarea cu electoratul este cea a "alegerilor anticipate". În loc să se perpelească pe dilema catastrofală: susţine sau nu susţine moţiunea de strînsură a PD-ului, PSD-ul are o singură ieşire, confruntarea cu electoratul. Singura onorabilă, de altfel, şi pentru restul partidelor reprezentate actualmente în Parlament. Singura şansă ca democraţia noastră să nu devină din cale-afară de originală, adică una în care guvernarea se face cu instrumentele cons­tituţionale ale par­lamentarismului, dar împotriva voinţei celor gu­vernaţi.