EDITORIAL Obsesia revocării

Subit România a devenit un laborator legislativ. Inovaţiile se ţin lanţ. Dar de la diferenţierea între tipuri de referendumuri de demitere a preşedintelui în funcţie de turul de scrutin în care acesta a fost ales (ca şi când ar exista două grade de legitimitate a şefului statului), la stabilirea unei perioade tampon de şase luni (trei luni înainte şi trei luni după un referendum) acelaşi interes se dezvăluie: revocarea preşedintelui. Totul vizează însă doar un singur domeniu: relaţiile dintre preşedinte şi partide în diferitele lor variante instituţionale. În rest, dintre cele câteva tipuri de referendumuri prin care democraţia participativă ar putea fi stimulată într-o ţară în care apetitul civic a fost mereu temperat de hegemonia partidelor, nimic. În această atmosferă furtunoasă nu s-a auzit niciun cuvânt despre oportunitatea referendumului abrogativ, care a contribuit la renaşterea politicii italiene, aşa cum nu s-a manifes­tat niciun interes pentru referendumul de iniţiativă cetăţenească ce a dat un nou impuls democraţiei americane. Efortul parlamentarilor a fost focalizat într-o singură direcţie, iar evoluţia lucrurilor face ca orice referinţă la democraţie să devină superfluă. Câtă per­severenţă pentru controlul resurselor politice, insti­tuţionale şi economice, şi cât dezinteres pentru democraţie.

Obsesie demnă de psihanalizat, furia revocării preşedintelui indică starea de spirit a politicienilor români. Cu siguranţă, au fost atinse unele resorturi care pun în primejdie fundamentele sistemului. Traian Băsescu a devenit indezirabil pentru majoritatea clasei politice, iar dinamica legislativă în acest domeniu relevă tocmai această situaţie. În aceas­tă cacofonie asurzitoare, o coincidenţă ne obligă la un moment de reflecţie: problema protecţiei penale a şefului statului a făcut în această săptămână obiectul unei modificări constituţionale în Franţa. Convocat în Congres la Versailles, Parlamentul francez a produs cea de-a 19 modificare a Constituţiei după 1958. Dincolo de interzicerea constituţională a pedepsei cu moartea sau de statutul electoral al Noii Caledonii, una din ches­tiunile la care parlamentarii francezi au vrut să răspundă era dacă şeful statului poate fi urmărit penal pentru acte comise în afara funcţiilor prezidenţiale şi cum poate fi destituit. Reforma propusă, rezultat al unei perioade lungi de dezbateri, de peste patru ani, apreciată însă de unii ca insuficientă, a confirmat imunitatea preşedintelui pe perioada mandatului său. Pentru parlamentarii francezi a prevalat interesul general: protejarea şefului statului de acţiunile de intimidare ale adversarilor politici. De fapt, noutatea constă în introducerea unei proceduri de destituire a preşedintelui în cazul în care acţiunile acestuia sunt incompatibile cu mandatul său. Cum Constituţia din 1958, în tradiţia tuturor constituţiilor republicane de după 1878, prevedea doar destituirea preşedintelui pentru înaltă trădare, noul articol presupune o reformă. Cu toate acestea, procedurile de destituire nu s-au schimbat: Parlamentul constituit în Înaltă Curte de Justiţie după ce adoptă în fiecare cameră un raport în aceeaşi formă, votează cu o majoritate de două treimi.

În ceea ce priveşte persoana privată a preşedintelui, acesta nu beneficiază de o imunitate specială care să îl protejeze definitiv. Acesta rămâne penal şi civil responsabil pentru actele comise până la începerea mandatului, dar răspunde pentru acestea doar după încetarea sa. Ca autoritate supremă, preşedintele întrupează atât persoana simbolică a statului, cât şi pe cea a propriului său corp. De aceea, odată ales, şeful statului nu poate face obiectul obişnuitelor hărţuieli ale opoziţiei. Istoria are o morală: unii au obsesia revocării cu orice preţ, alţii recunosc statul ca depozitar al interesului public.