EDITORIAL Pacea din Liban

Puţine sunt temele internaţionale care să adune, aproape de pe o zi pe alta, înalţii reprezentanţi ai peste 30 de state, nu doar de dragul unei discuţii, ci pentru decizii ale căror consecinţe financiare se exprimă cu nouă zerouri, după punct. Cînd evenimentul este organizat la Paris, iar dintre oficiali nu lipseşte Secretarul de Stat al SUA, atunci cu siguranţă avem de a face cu un eveniment special. Pentru o zi, Preşedintele Jacques Chirac a fost gazda acestui conclav, ad-hoc. Motivaţia politică: Libanul. Mai precis, necesitatea mobilizării unui sprijin financiar de urgenţă, care să asigure supravieţuirea guvernului condus de Fouad Siniora şi angajarea unui program consistent de refacere a infrastructurilor distruse de ultima incursiune a armatei israeliene, produsă acum aproape un an, în încercarea de a reduce capacitatea forţelor paramilitare ale Hezbollah de a ataca direct obiective de pe teritoriul statului Israel. Dificultăţile politice ale problemei par să nu mai fi stat, de data aceasta, în calea unei înţelegeri rapide. Statele Unite au anunţat un ajutor de circa 770 milioane de dolari, Uniunea Europeană de circa 552 milioane, sub formă de ajutor şi împrumuturi speciale, Arabia Saudită circa un miliard de dolari fonduri de dezvoltare, plus 100 de milioane la dispoziţia guvernului libanez, Marea Britanie a contribuit şi ea cu circa 48 de milioane pentru lucrările destinate nevoilor urgente ale refugiaţilor interni, iar Franţa a disponibilizat circa 650 de milioane dolari cu titlu de împrumuturi speciale. După estimările oficiale, totalul este între 4 şi 7 miliarde de dolari.

Ce se întîmplă? Ne aflăm în faţa unei manevre strategice? Un Blitzkrieg diplomatico-financiar, menit să dea o nouă turnură evenimentelor din Orientul Mijlociu?

În cea mai optimistă variantă, poate că speranţele unei schimbări de fond în zona Orientului Mijlociu, nu sunt total nejustificate. Libanul este un punct cheie, iar stabilizarea lui, prin reducerea masivă a activităţii forţelor paramilitare siriano-iraniene şi a influenţei lor politice, este cu siguranţă o condiţie favorabilă restabilirii şanselor păcii. Pînă acolo, însă, drumul este foarte lung, aşa că, privite mai de aproape, lucrurile sunt ceva mai precise şi mai reduse ca anvergură. O încercare de a reduce presiunea economică ce apasă asupra unui guvern care are datorii publice acumulate de peste 40 de miliarde de dolari şi nicio şansă să mai asigure un minim funcţional administraţiei sale, în lipsă de fonduri noi. Guvernul libanez, condus de Siniora, este una dintre puţinele şanse pe care ţara le are de a ieşi din situaţia în care a proiectat-o transformarea teritoriului său în cîmp de bătălie între structurile militare ale Hezbollah şi armata israeliană. O situaţie care durează de mai bine de trei decenii. Una dintre cele mai bogate, cosmopolite şi paşnic-multiculturale societăţi ale Orientului Mijlociu a fost distrusă aproape din temelii în maşinăria neiertătoare a confruntării prin interpuşi, care se defăşoară în Orientul Mijlociu, de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial şi pînă azi. O maşinărie pe care condiţiile războiului rece a dus-o aproape de perfecţiune. Confruntarea decisivă nu este posibilă, iar actorii principali sunt interesaţi nu de pace, ci de folosirea conflictului în interesul propriilor jocuri de putere şi influenţă. Între timp, războiul rece s-a terminat. Cel puţin, aşa sună anunţul oficial. Pe teren, lucrurile par să fie, însă, un pic diferite de teorie. Poziţiile lăsate libere de URSS au fost repede preluate de opozanţii radicali anti-americani şi anti-israelieni. Siria şi Iranul, jumătate prin cooperare, jumătate la concurenţă, au făcut rapid preluarea de ştafetă. Mai ales că, din umbră, au primit tot ajutorul de care aveau nevoie, militar, tehnologic şi politic, din partea Rusiei şi a altor state, care văd în menţinerea unui curs anti-american, chiar şi bine disimulat, o condiţie esenţială a blocării sau măcar întîrzierii efectelor unei globalizări desfăşurată sub stindardul politicii şi al intereselor americane. Ce reprezintă competiţia şi confruntarea dintre Hamas şi Fatah, cele două mişcări politice şi structuri paramilitare care îşi dispută autoritatea asupra populaţiei palestiniene? Desigur, o confruntare pentru putere, atît de obişnuită în oricare dintre societăţile moderne. Ceea ce diferă în cazul palestinian este posibilitatea recursului imediat şi necontrolat la forţa armelor, pentru a-şi impune programul politic inspirat, dacă nu dictat, de sponsorii externi. Punctul de ireparabilă ruptură dintre cele două componente ale cîndva coagulatei Organizaţii pentru Eliberarea Palestinei a intervenit, după dispariţia lui Arafat. Odată cu el şi cu prăbuşirea credibilităţii administraţiei sale, în urma scandalurilor de corupţie financiară, au coborît în groapă şi speranţele într-o soluţie rapidă negociată, pentru realizarea Statului Palestinian. Cu vînt în pupa din partea unei administraţii americane care a favorizat clar varianta "războinică", faţă de cea "negociată", Israelul, exasperat de intensificarea atacurilor sinucigaşe pe teritoriul propriu, a reluat ofensiva militară asupra forţelor paramilitare instalate pe teritoriul Libanului. Rezultatul cules a fost furtuna care a legitimat prin alegeri autoritatea organizaţiilor radicale anti-israeliene şi anti-americane în teritoriile palestiniene, plus infiltrarea şi dezvoltarea rapidă a structurilor Al Qaeda în Gaza. Acum se încearcă repararea oalelor sparte!