EDITORIAL Poveste cu final aşteptat

Comisia Voiculescu şi-a încheiat activitatea, iar raportul dat publicităţii, asumat des­chis doar de parlamentarii opoziţiei (8 voturi pentru - PSD, PRM, PC şi 4 abţineri - PNL şi UDMR), a dat un verdict politic, cu pretenţii juridice. Astfel, concluzia raportului nu face decât să confirme ipotezele de la care pornea opoziţia acţiunea de suspendare a lui Traian Băsescu: preşedintele ar fi încălcat Constituţia şi este implicat în fapte de natură penală. Deşi nu are competenţe judiciare, iar Preşedintele nu poate fi judecat de nicio instanţă pe parcursul mandatului său, deci nimeni nu poate aprecia dacă faptele sunt penale sau nu, Comisia Voicules­cu a alterat logica constituţională până într-acolo încât a preferat să compromită exerciţiul de democraţie parlamentară, imprimând un caracter partizan întregului raport. Cheia întregii acuzări se regăseşte în ceea ce devine leit-motivul raportului: "deturnarea voinţei electoratului, prin desemnarea ca premier, după alegerile din 2004, a reprezentantului Alianţei DA". Participând la un simulacru, chiar dacă s-au abţinut, PNL şi UDMR validează o fraudă politică. Comisia Voiculescu se substituie electoratului care votase, în 12 decembrie 2004, în proporţie de 52% cu Traian Băsescu. Mandatul politic pentru care Băsescu fusese ales preşedinte viza alternanţa. În fond, nimic nu s-a schimbat din decembrie 2004, când PSD propunea un guvern PSD-UDMR-PUR cu sprijinul minorităţilor naţionale, iar Dan Voiculescu un guvern de largă concentrare. Şi atunci, şi acum, politicienii refuză să accepte rezultatul urnelor şi consecinţele sale insti­tuţionale.

Nici aritmetica parlamentară, oricum afectată de neregulile grave, niciodată lămurite, din 28 noiembrie 2004, nici cadrul constituţional nu îl obligau pe Traian Băsescu la altă decizie. Iar legitimitatea votului popular, ulterior celui pentru Parlament, făcea restul. Faptul că opoziţia actuală, care propunea, încă din 13 decembrie 2004, suspendarea celui ce încă nu era oficial preşedinte, revine asupra momentului şi semnificaţiei politice a alternanţei la guvernare, dovedeşte că o altă sursă a crizei politice actuale, în afara celei constituţionale, rezidă în refuzul, ba chiar deturnarea, mecanismelor democratice de control popular. Ceea ce contestă comisia Voiculescu este chiar votul din 12 decembrie 2004. Folosind particularitatea constituţională româneas­că ce pune la îndemâna opoziţiei procedura suspendării preşedintelui, partidele politice încearcă să-l transforme pe şeful statului într-un fel de captiv constituţional. Abu­zând de acest instrument, comisia parlamentară devine un factor de şantaj insti­tuţional.

Alternanţa prezidenţială din 2004 antrena logic şi o alternanţă guvernamentală. Votul românilor nu avea semnificaţia unei simple "rotaţii a cadrelor", ci obliga la o schimbare de politică. Traian Băsescu a inau­gurat o preşedinţie atipică, de multe ori declaraţiile sau faptele sale fiind dincolo de spiritul Constituţiei, dar cu mare greutate se pot descoperi "fapte grave". Ori, dacă gravitatea faptelor este stabilită de un Parlament populat de politicieni ostili, subiectivi şi revanşarzi, criza politică se va adânci.

Suspendarea preşedintelui depinde acum de verdictul Curţii Constituţionale, dar aceasta nu are competenţe în a stabili gravitatea faptelor. Dacă sentinţa Curţii va fi ambiguă, atunci parlamentarii se vor simţi liberi să voteze suspendarea. Iar România va plonja într-o criză politică fără precedent. Căci legitimitatea întregii construcţii institu­ţionale să va prăbuşi.