EDITORIAL Şi maşinile sunt portocalii, nu-i aşa?

Cu toate acestea, nimănui nu i-ar trece prin minte să considere că, între mecanică şi biologia magică de sub coaja zemosului fruct ar fi vreo asemănare. Cum schimbi portocala cu numele unor ţări, România şi Ucraina, spre exemplu, "logica" aceasta, bazată pe ceea ce se vede la suprafaţă, produce ravagii. De la o vreme, au revenit la modă speculaţiile pe seama "coincidenţelor" dintre ceea ce se întîmplă la Kiev şi Bucureşti. În fundal, jalea pentru prăbuşirea idealurilor şi speranţelor "Marii Revoluţii Portocalii din Noiembrie".

Pentru cine are timp şi aplecare să cerceteze mai îndeaproape, asemănările dintre politica din România şi cea din Ucraina, cauzatoare ale aces­tor lamentaţii jurnalistico-politice, se reduc la: alegerile au avut loc, aproximativ, la aceeaşi dată; Preşedintele şi contracandidatul său, ajuns la un moment dat Premier, se află pe poziţii politice radical diferite; Curtea Constituţională a fost sesizată pentru a decide în probleme iscate de competiţia şi confruntarea dintre cei doi oameni politici; alegerile anticipate şi eventualele acte neconstituţionale ale Preşedintelui fac parte din temele disputei; cei care l-au susţinut pe Preşedinte au ales să marcheze public acest lucru, într-un mod vizibil, purtînd nişte jachete de culoare portocalie. Concluzia "evidentă şi necesară", mai ceva ca într-un silogism de tip Barbara, pentru comentatorii noştri cu înclinaţii artistico-impresionist-picturale, este că şi în Ucraina şi în România "Revoluţia portocalie" a fost un fel de big-bang născător al unui nou univers politic, care, din nefericire, epuizîndu-şi energia mult mai repede decît se aşteptau fanii săi, se manifestă la ora actuală doar ca un fîsîit lamentabil.

Dacă aş vrea să fiu cîrcotaş, din cale-afară, aş observa maliţios că nici măcar aceste asemănări nu sunt tocmai asemănări în toată regula. Spre exemplu: în timpul bătăliei electorale, cei doi "Victori" de la Kiev, Iuşcenko şi Ianukovici, au fost adversari, din capul locului, în timp ce, la Bucureşti, Băsescu şi Tăriceanu au fost aliaţi. Au devenit inamici mai tîrziu şi mai mult în plan personal decît politic. La Bucureşti, Traian Băsescu a invocat tema alegerilor anticipate, din prima zi după alegeri. Nu pentru că nu s-ar fi înţeles cu Premierul, ci pentru că vedea în această "rechemare" rapidă la urne o şansă pentru a reface balanţa parlamentară, de o manieră mult mai favorabilă partidelor din alianţa DA. La Kiev, recursul la alegeri anticipate a intervenit la doi ani după începerea mandatului şi are pentru Preşedinte rolul de barcă de salvare, nicidecum de car triumfal. Preşedintele Iuşcenko este obligat să constate, după doi ani, că alianţa care l-a adus la Palatul Prezidenţial nu mai funcţionează în Parlament, unde, din capul locului de altfel, era foarte slabă. Mai mult, adversarul său politic, Ianukovici, căruia i-a încredinţat abia mai tîrziu, după prima criză a coaliţiei sale, conducerea guvernului, prin racolarea masivă de parlamentari, chiar dintre susţinătorii de odinioară ai Preşedintelui, doreşte formarea unei "majorităţi constituţionale", care să-i dea dreptul să modifice regulile jocului de putere dintre instituţiile ţării. Aici a intervenit Preşedintele, în încercarea de îndiguire a elanului oponentului său, cu decizia alegerilor anticipate. Ianukovici contestă validitatea deciziei prezidenţiale, iar obiectul disputei a fost aruncat în ograda Curţii Constituţionale, care ar trebui să decidă dacă, pe motivaţia invocată, Preşedintele avea dreptul să decreteze dizolvarea Parlamentului. La Bucureşti, altă gîscă-n altă traistă! Curtea Constituţională este sesizată de opoziţie, nu de Premier cu privire la fapte care ar putea angaja suspendarea din funcţie a Preşedintelui. Deci, nu pentru a modifica sau decide relaţiile dintre Parlament şi Guvern, ori dintre Preşedinte şi Guvern, ci pentru a spune dacă omul Băsescu mai poate rămîne în jilţul Preşedintelui Băsescu. Cât despre jachetele portocalii, ele au fost la modă, la Bucureşti, doar cîteva zile şi de atunci nimeni nu-şi mai aduce aminte de ele.

O parte dintre "coincidenţe" se datorează sistemelor constituţionale de tip prezidenţial care funcţionează în cele două ţări. În realitate, România are unul semi-prezidenţial. Dar, atîta vreme cît există posibilitatea ca Preşedintele să fie ales pe o majoritate şi Premierul pe alta, atunci problemele "coabitării" sunt inevitabile. A descoperit-o de cîteva ori scena politică Franceză, unde s-a inventat această greşeală de construcţie constituţională, un fel de "licenţă" juridică a celei de-a V-a Republici. Probleme de acelaşi tip au fost în toate ţările care au copiat inepţia: în România, în Ucraina, în Rusia, ba chiar şi în Cehoslovacia primului mandat Havel. Elţîn a rezolvat dilema punînd tunurile pe clădirea Parlamentului, într-un mod foarte democratic de altfel, iar Havel a decis separarea, născîndu-se ca urmare Cehia şi Slovacia! În România, s-a lucrat mai cu grijă, dilemele au fost rezolvate, ba cu o mineriadă, ba cu îmbrîncirea Premierilor peste bord, la limita Constituţiei. Faptul că în aceste situaţii, de confruntare politică ajunsă la paroxism, protagoniştii caută sprijin în arbitrajul Curţii Constituţionale, iar nu este de mirare, de vreme ce sistemele de guvernare au o asemenea instituţie. Oriunde există, Curtea va fi, în anumite condiţii de criză, împinsă spre rolul de arbitru politic. Se întîmplă în nenumărate ţări ale lumii, mai mult sau mai puţin experimentate în materie de democraţie, din Europa, Africa, America Latină etc., nu doar în România şi Ucraina.

Încercarea insistentă de a cupla, pe logica "portocalie", Bucureştiul cu Kievul, ignoră sau trece sub tăcere, însă, diferenţe mult mai importante. Cum ar fi, de exemplu, faptul că "aliniamentele politice" ale bătăliei albastru-portocaliu de la Kiev au o cu totul altă direcţie geo-strategică, decît bătăliile politice ale Bucureştiului. La Kiev, alegerile de acum doi ani, cele prezidenţiale, aveau ca miză salvarea măcar a unui centru de putere politică şi instituţională pentru un reprezentant al orientării pro-euro-atlantice. Cu alte cuvinte, salvarea Ucrainei de la o totală recădere în sfera de decizie, nu doar de influenţă, a Moscovei. Faptul că aceasta a fost miza nu a fost ascuns de nimeni, cu atît mai puţin de Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, care a ţinut să fie de două ori prezent la Kiev, în timpul campaniei, pentru a marca susţinerea sa, directă, pentru candidatul prezidenţial Ianukovici. Pre­şedintele Partidului Regiunilor şi anume al regiunilor din estul Ucrainei, cele în care mare parte a populaţiei rusofone şi rusofile se consideră aparţinînd, istoric, cultural şi de ce nu politic, spaţiului rus, nu celui occidental. Din cîte îmi aduc eu aminte, bătălia politică de la Bucureşti, din noiembrie 2005, nu s-a dat pe aceste coordonate!

Ori, poate, cineva are interes să susţină că, deşi membră a NATO şi pe pragul intrării în UE, în 2005, ba chiar şi acum în 2007 cînd este membră a UE, România, societatea şi politica românească încă nu au rezolvat dilema pro-Moscova - pro-Occident??!! Pentru cei interesaţi, le-o spunem noi: Moscova-Occident nu a fost niciodată o dilemă în spaţiul nostru politic, de cînd există România modernă. Opţiunea pro-occidentală a fost mereu considerată naturală şi a predominat chiar şi atunci cînd influenţa Moscovei era masivă în spaţiul românesc. În cîteva rînduri a fost "o soluţie", impusă politico-militar, la care, din păcate şi-au dat consimţămîntul, uneori, şi marile puteri occidentale. Istoria aceasta s-a încheiat, odată pentru totdeauna, din ziua în care România a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene. Politica românească are de rezolvat cu totul alte probleme decît cea de la Kiev, din fericire pentru noi. Iar asemănările, chiar dacă prin absurd şi am afla că nu numai la Hollywood, dar şi la Kiev există nişte personaje numite Băsescu şi Tăriceanu, ar rămâne tot una de suprafaţă.