Efectele perverse ale schimbării prin prostie

Dacă simplifici lucrurile, de dragul teoriei, poţi spune că oamenii sunt fie deştepţi, fie proşti, respectiv harnici sau leneşi. Ceea ce rezultă din combinarea acestor criterii este un tablou, simplu, cu patru personaje cheie: deşteptul harnic, deşteptul leneş, prostul leneş şi prostul harnic. Experienţa socială a acreditat, printr-un număr relativ mare de situaţii repetitive, faptul că, din punctul de vedere al impactului, al efectului de schimbare socială, tipurile productive sunt "deşteptul leneş" şi "prostul harnic". Primul, prin contribuţie directă şi pozitivă; cel de-al doilea prin efectele indirecte şi negative (perverse) ale distrugerii pe care o creează. Este adevărat, există o galerie impresionantă de "deştepţi harnici" care au realizat mari perfomanţe în ştiinţele tari: matematică, fizică sau chimie, respectiv în domeniul aplicaţiilor lor tehnologice. Desigur, pe ei trebuie să îi dăm de exemplu, copiilor, la ora de dirigenţie! Totuşi, experienţa funcţionării marelui mecanism al descoperirilor ştiinţifice arată, cel puţin la fel de convingător, că cei mai mulţi dintre "anonimii" care împing cunoaşterea înainte, dacă sunt deştepţi, sunt prea puţin harnici, iar dacă sunt proşti, cu siguranţă, nu sunt leneşi! Termenul de "prostie", folosit aici, nu are nimic de a face nici cu IQ-ul persoanei respective, cu numărul diplomelor obţinute, ori cu prestigiul instituţiilor de la care au fost primite. El singularizează un fapt care se repetă de milioane de ori pe zi, atît celor cu carte multă, cît şi celor ce au mai puţină; atît celor care sunt înalt calificaţi într-un domeniu profesional, cît şi celor care exercită o ocupaţie care cere doar un minim de expertiză; la limită, niciuna. Prostia este nu lipsa capacităţii de gîndire, ci folosirea neadecvată a celei existente, atunci cînd încerci să rezolvi o problemă cu care eşti confruntat. De unde ştim că folosirea este inadecvată? Simplu, după soluţia aleasă, care este ori cea mai proastă dintre toate cele posibile, ori nu se potriveşte cîtuşi de puţin cu tema dată. Genul: încerci cu disperare să deschizi uşa de la casă cu cheile de la maşină, în ciuda faptului că le ai în mînă şi le vezi, iar broasca refuză cu încăpăţînare să le accepte. Puterea de judecată este complet adormită, scoasă din uz, cel puţin pentru un moment, de credinţa cu care ai plecat la acţiune, aceea că ai luat în mînă cheile potrivite! Dacă "prostul" în cauză este, însă, suficient de harnic, el nu se va opri pînă nu le strică pe amîndouă. De aici, rezultă efectul social banal, trebuie să scoată bani din buzunar, să le înlocuiască, dar poate urma şi un efect important de schimbare, din încercarea de a găsi o soluţie care să elimine incompatibilitatea între cele două chei. S-a descoperit, între timp! Cheia electronică universală, care deschide atît automobilul, cît şi uşa de la casă, plus beci, cămară, safe şi ce alte încuietori mai aveţi dumneavoastră prin casă, folosind de fiecare dată codul adecvat, pe care îl ştie numai ea şi pe care îl alege funcţie de elementul de recunoaştere al dispozitiului care trebuie deschis! Dacă vreţi un exemplu de prostie într-un mediu profesional cu IQ-ul cît Everestul, citiţi povestea telescopului Huble! Prostia nu ocoleşte pe nimeni! Morala fabulei noastre este aceea că, în ciuda prejudecăţilor care îl înconjoară şi al blamului de care are parte, "prostul harnic" este totuşi un contributor important la schimbarea socială. Problema este doar de tip economic, de eficienţă. Schimbarea prin prostie are loc mai încet, produce mai întîi pagube însemnate şi, de aceea, la nivel social, costă net mai mult decît schimbarea generată de "deştepţi", fie ei harnici sau leneşi.

Acum, că ne-am pus cu teoria la punct, să aruncăm privirea roată prin ograda noastră şi să urmărim modul în care abordează schimbarea socială guvernările de care avem parte. Toate, dar absolut toate formulele de guvernare post-decembriste au fost îmbibate de ideologia, ba chiar şi de credinţa sinceră, pe alocuri, că schimbarea este absolut necesară, nu trebuie să întîrzie şi cu cît o faci mai repede, mai profund, cu atît ai şanse să obţii rezultate mai bogate. Partea proastă, care ne-a adus aici, unde suntem, este aceea că în cele mai multe cazuri a fost preferată soluţia schimbării prin prostie, ba chiar mai rău, prin prostie repetitiv-secvenţială. Iau un exemplu care îmi este la îndemînă: învăţămîntul public din România. De la clasa pregătitoare, la universităţi şi doctoratele lor minate de impostură intelectuală, sistemul suferă cronic de aceleaşi boli: sub-finanţare; calitate profesional-pedagogică tot mai slabă a personalului care ar trebui să realizeze scopurile formativ-educaţionale; organizare şi management defectuoase, minate de redundanţă birocratică şi corupţie; calitate în cel mai bun caz îndoielnică a instrumentelor de lucru - de la manuale, la metoda de predare şi de aici la dinamica relaţiei profesor-elev-student, sub toate aspectele, intelectual-cognitiv, motivaţional, etic etc.; infrastructură în curs de degradare avansată sau inadecvat realizată, acolo unde s-au făcut ameliorări ori construcţii noi; lipsa de conexiune funcţională a elementelor esenţiale de sistem - şcoală, elev, familie - cu mediul social de susţinere şi de integrare post-şcolară - instituţii angajatoare, mediul local de afaceri, organizaţii sociale cu impact comunitar etc. Fiecare dintre aceste puncte conţine un univers de probleme pentru care ar trebui căutate soluţii. Ştiţi cu ce se ocupă harnicii noştri reformatori ai învăţămîntului? Cu data şi structura examenului de bacalaureat, respectiv a evaluărilor naţionale ale elevilor!!! Cît despre prostia în acţiune, mai zilele trecute, un specialist într-ale învăţămîntului universitar ne împărtăşea convingerea sa că universităţile ar trebui evaluate după coeficientul de angajare al absolvenţilor! Ce idee genială! Doar că nu este cîtuşi de puţin aplicabilă, pentru că respectivul criteriu este prea puţin şi prea slab discriminatoriu, cu alte cuvinte nu-şi face treaba de criteriu! Angajaţi, cînd? În prima lună după absolvire, în primul an, în primul deceniu; dacă jumătate din inginerii unei universităţi sunt angajaţi ca funcţionari de stat, iar cealaltă jumătate ca taximetrişti, ce ne spune criteriul angajării?; dar, dacă toţi absolvenţii unei facultăţi devin liber-profesionişti, adică îşi cîştigă pîinea dintr-o muncă cinstită, dar nu-i angajează nimeni, ce ne spune criteriul angajării? Mă rog, lista cazurilor poate fi lungită la nesfîrşit, ceea ce contează este ilustrarea a ceea ce însemnă şi unde poate duce schimbarea lăsată doar pe seama proştilor harnici.