Emisiunile "care te tîmpeşte"

Suzeta copilului atîrna de un colan foarte gros de aur - prim plan pe ecranul unei televiziuni private care, zilele trecute, a relatat, timp de o oră, botezul dintr-o familie de ţigani bogaţi. O tînără doamnă rromă, încărcată de bijuterii de aur, într-o rochie lungă şi strîmtă, se unduia în mod specific, pe muzică de manele, imagine care a revenit ciclic, subliniind bucuria botezului. O oră. Poate chiar mai mult.

Botezul nu a fost întrerupt de nici o reclamă. Puteai crede că eşti pe HBO. Dar nu era HBO. Ci o altă televiziune privată, care se laudă că ar fi pe locul al patrulea sau al cincilea în topul posturilor noastre de televiziune.

Ce televiziune privată poate să afirme că emite timp de o oră un botez, fără susţinere financiară?

Răspuns: niciuna.

Naşii erau bogaţi. Îşi pot permite un colan gros de aur la suzetă. Îşi pot permite şi să cumpere o oră de emisie (este greu de crezut că banii ăştia apar în vreo înregistrare contabilă).

Un post de televiziune pereche ne-a desfătat de Ziua Naţională cu Imnul României interpretat în chipul manelelor. Ne-a dat o lecţie de ceea ce înseamnă descătuşarea fanteziei, libertatea de manifestare tinerească.

Unii (care nu sînt neapărat bătrîni) au spus atunci că Imnul cîntat în chip de manea este o glumă care nu are nimic spiritual în ea. Că este pur şi simplu o nesimţire.

Talmudul interpretează Vechiul Testament, susţinînd că fiul care-şi înjură tatăl nu trebuie neapărat ucis cu pietre (cum litera Cărţii o cere), dacă înjurătura vine din afecţiune şi nu este decît o glumă spirituală. Poţi imagina o situaţie în care, de pildă, fiul risipitor se întoarce, îşi prinde tatăl înlăcrimat în braţe şi îi şopteşte "Bă, tată, da" prost mai eşti!". Pentru asta nu trebuie ucis cu pietre. Talmudul acceptă uciderea fiului cu pietre numai dacă, realmente îşi insultă tatăl.

Unii (care nu sînt neapărat bătrîni) susţin că Imnul cîntat în chip de manea este o insultă reală. Că ar fi o luare în derîdere, cu nimic spiritual în ea, a unui sentiment intim (larg răspîndit precum credinţa în Dumnezeu): patriotismul. Ei spun că nu este permisă de Constituţie rănirea pietăţii în faţa simbolurilor naţionale, după cum este interzis atacul asupra unor etnii ori asupra unor credinţe religioase.

Ei mai spun că, tot aşa, de Crăciun, ca să fie consecventă, cu sine, televiziunea în chestiune şi-ar fi putut permite să ne-o arate pe Maria Magdalena îngenunchiată în faţa unui Cristos despuiat, care, la rîndul său, s-ar fi legănat în mod specific în ritm de manele. Sporind confuzia la paroxism, o piesă de teatru şocantă, lansată recent la Iaşi, i-ar fi putut servi drept scenariu şi justificare.

Într-adevăr între kitsh-ul jig-nitor, agresiv, mahalagesc şi construcţia artistică intenţionat şocantă, graniţele nu se mai zăresc. Nu l-am văzut pe Gigi Becali revoltîndu-se împotriva mahalagescului marilor televiziuni, în schimb l-am văzut la televizor strigînd împotriva autoarei piesei de la Iaşi "Dă-o dracului de maimuţă!" şi "Dacă era aici, îi dădeam cu scaunul în cap!". (Între noi fie spus, punerea şocantă în scenă aparţine regizorului).

Sînt două lumi. Aparent, folosesc aceeaşi limbă - româna (cu diferenţa că una îi ignoră gramatica). Înţelesurile sînt, însă, altele, culturile sînt diferite.

Ca într-o clepsidră nisipul unei lumi se scurge dincolo, măsurînd trecerea timpului. Iar mahalagismul creşte.

Baza socială a întinderii mahalagismului a fost aşezată de politica lui Ceauşescu. El a dis-locat ţărănimea şi a adus-o la oraş, pentru industrializare. Părinţii băieţilor şi fetelor "de cartier" şi-au pierdut rădăcinile ţărăneşti ale bunului simţ, fără să asimileze urbanismul. Chiar locuind în centrul oraşului, au rămas totuşi la periferie. Copiii le-au reprodus "incultura hibridă" şi au stabilizat-o drept "cultură de masă". Sprijinul esenţial le-a venit din partea televiziunilor private.

Sub cuvînt că, fiind libere, se exprimă dezinvolt şi eliberează masele de inhibiţia standardelor culturale (pe care, în mod fals, le-au identificat cu "limba de lemn"), televiziunile au promovat trivialitatea gratuită, umorul idiot, rîsul forţat, sărbătorile fără ocazie, locvacitatea cretină, jovialitatea vulgară.

Toate, într-un ambalaj TV profesional competent, festiv, care le-a transferat credibilitatea.

"Emisiunile care te tîmpeşte" şi-au pus amprenta şi pe ştirile difuzate de posturile TV, dar chiar şi asupra acelora care, în mod explicit, au pretenţia de "emisiuni culturale".

Am întocmit o listă cu emisiuni difuzate pe la toate marile televiziuni, inclusiv cea publică: "Surprize, surprize!", "Iartă-mă!", "Vacanţa Mare", "Teo", "Ştirile de la ora 5", "Ciao Darwin!", "Din dragoste!", "9595", "Trăsniţi în NATO", "Aventurile familiei Vijelie", "Trădaţi în dragoste", Povestiri adevărate". Să nu uităm de "Big Brother", telenovelele, emisiunile cu manele, emisiunile "de divertisment" vara, de la mare şi filmele fără nici o virtute intelectuală.

Totalizaţi orele de emisie. Vă rezultă o cultură.

Anul acesta, ţintele macroeconomice nu au fost atinse: creşterea economică mai mică decît programul, inflaţia a alunecat peste nivelul propus, deficitul de cont curent a depăşit planul. Un motiv temeinic să cîntăm Imnul pe ritm de manele.