Enescu

Plimbîndu-te prin Pere Lachaise, celebrul cimitir parizian, vezi, la un moment dat, în capătul unei alei umbrite, un sarcofag destul de mare pe care scrie Enesco. Doar atît. Este, fără îndoială, mormîntul marelui nostru compozitor, George Enescu. Există şi o companie de cadouaşe numită Enesco, fără nicio legă-tură cu compozitorul nostru. Este doar un cuvînt bazat pe pronunţarea iniţialelor de la N. Shure Company, adică EnEsCo. Şi mai este şi European Network of Educational Support and Concern, tot E.N.E.S.CO.

Este oleacă de surpriză aici, în des-coperirea sarcofagului Enesco, deşi îţi aminteşti brusc că, într-adevăr, marele nostru compozitor îşi doarme somnul de veci în acest cimitir. Pe harta vedetelor Pere Lachaise nu este trecut şi mormîntul lui George Enes-cu. Sau nu era, cu ani în urmă. Nu trebuie să înţelegem aici că francezii nu respectă memoria celui mai mare compozitor român. Din cauza abundenţei din ofertă, la ei se stă la rînd iar Harta pentru vizitatorii Pere Lachaise are alte priorităţi.

George Enescu s-a născut exact acum 130 de ani, deci pe 19 august 1881, la Liveni, în judeţul Botoşani. Desigur, a mers de mic spre muzică, a cîntat de timpuriu la vioară şi a studiat întîi cu Niculae Chioru, lăutarul, dar şi cu ves-titul Eduard Caudella. Începe şcoala la 7 ani, la Viena, şi o continuă la Paris. La 17 ani neîmpliniţi debutează cu o compoziţie, Suita simfonică Poema Română, op. 1, la Paris. În prima jumătate a secolului XX a avut o activitate prodigioasă, compune şi concertează. În 1936, acum 75 de ani, opera sa, Oedipe, are premiera la Paris şi de la început se bucură de succes. Al Doilea Război Mondial îl scoate din lumina reflectoarelor, ambele sale scene, cea franceză şi cea română, suferind din plin. Şi-a petrecut ambele războaie mondiale la Bucureşti, văzîndu-şi de marea sa menire, muzica. În 1946 alege exilul parizian, în ţară comunismul instalîndu-se fără mănuşi şi maniere. Moare în 1955, bolnav şi bătrîn, fără prea mare atenţie din partea marei lui iubiri, cea care îi era soţie, fantastica şi vestita Maruca Cantacuzino.

Spre deosebire de Brâncuşi, care a trăit cam în aceaşi perioadă cu Enescu, statul comunist a dorit să şi-l apropie pe compozitor, inclusiv să îl înhumeze în ţară. Dacă asta nu s-a putut, l-a promovat des-tul de mult, a făcut instituţii publice din casele sale, cea natală, cea de la Tescani, donată de Maruca, chiar şi Palatul Nababului din Bucureşti. Lui Enescu i-au fost dedicate basoreliefuri, efigii şi mai ales monumente. Cel mai cunoscut, dar acum uitat rău de tot, este cel realizat de Ion Jalea şi dezvelit la 29 septembrie 1971, acum 40 de ani, în faţa Operei Naţionale din Bucureşti. Statuia de la Conservator are 50 de ani şi este de Boris Caragea, Oscar Han a făcut una la Buzău, cea de la Tescani aminteşte de monumentul Brătianu al lui Mestrovici şi Iaşiul are un monument George Enescu. Practic, puţine oraşe, mai ales reşedinţe de judeţ, nu au statui ale celui mai mare compozitor român. Şi pictura a onorat memoria lui Enescu iar cele mai cunoscute sînt portretele făcute de Corneliu Baba. În comerţ se mai pot găsi lucrări de artă avîndu-l pe Enescu ca subiect, dar nu este nicio şansă să găsim obiecte sau documente ce au aparţinut compozitorului sau legate de el.

Numele lui George Enescu a fost dat unei localităţi, mai multor străzi, filarmonicii naţionale. Cel mai cunoscut este, fără îndoială, Festivalul George Enescu, care a debutat în 1958, la trei ani de la moartea compozitorului. A fost de la început un succes, ba am putea spune că a fost mereu un succes. La început s-a mers pe valorificarea mediului enescian, a participării prietenilor şi colaboratorilor săi, nume uriaşe ale celor mai mari scene internaţionale. Un entuziast cuceritor, cinstind fără încetare memoria profesorului său, a fost mereu Yehudi Menuhin. Lista este imensă, o adevărată Gotha a acelor vremuri, dar şi a celor actuale.

Pînă în 1979, festivalul Enescu s-a derulat la fiecare trei ani, într-un ritm respectat cu stricteţe. În anii 80, totul o ia razna, ediţia a lX-a se ţine după doi ani, apoi trec patru ani pînă la ediţia următoare, a X-a, caracterizată prin prezenţa fără precedent a creaţiei româneşti. Ezitarea continuă copios şi în vremurile Marii Tranziţii, de abia din 2001 trecîndu-se la periodicitatea bienală din prezent. Tot de atunci, Festivalul George Enescu, cu concurs sau fără, cu salon de artă plastică sau fără simeze, a devenit, probabil, cel mai important eveniment cultural românesc. S-a ieşit din cadrul strict al Atheneului şi al concertelor şi atît, a devenit un eveniment complex, la nivelul tendinţelor internaţionale în domeniu. În acest an, în care se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Enescu şi 75 de la premiera lui Oedipe, festivalul ajunge la a XX-a ediţie. Se anunţă un program serios de festival, dar şi multe alte evenimente dedicate lui Enescu, muzicii şi vremurilor sale.

În acest an nu va fi şi un salon de artă plastică. Pînă acum era unul ce lumina holurile şi foaierul Sălii Palatului şi dădea foarte bine. La ediţia din 2009, pictorul Emil Ciocoiu a alcătuit chiar o mică expoziţie, în cadrul acestui salon. În centru, între "cîmpiile infinite" specifice pictorului român stabilit din 1980 în Germania, a fost expus un portret de mari dimensiuni al compozitorului, la care pictorul a lucrat cu osîrdie în atelierul său din Aachen. În acelaşi timp, pe simezele superbe, dar azi în pericol, de la BCU, sala GalAteCa adică, se desfăşura expoziţia de pictură Emil Ciocoiu cu titlu elocvent "Omagiu muzicii". În centru s-a aflat o pictură de asemenea de mari dimensiuni, 250x180, numită "Cântul viorii" sau chiar "Vioara înflăcărată". Inedit, au fost expuse 46 de desene, majoritatea portrete extraordinar de sensibile, în linii diafane de creion. Alături de cele patru portrete ale lui Enescu, i-am aflat pe Radu Lupu, Mihaela Ursuleasa, José Carerras, Yehudi Menuhin, Silvia Marcovici, Cristian Mandeal, Valentin Gheorghiu dar şi pe violonista Rodica Ciocoiu, soţia pictorului şi, deseori, muza sa.

Emil Ciocoiu revine, pictural şi muzical, pe simezele GalAteCa (BCU), în acest an, în septembrie natal dar şi al festivalului Enescu. Noutăţile absolute ale salonului sînt "Muzica sferelor" şi "Măiastra", armonii de culoare şi vibraţii înalte din lumea artelor, pe lîngă "amfiteatrele" unor teme generoase, laitmotiv pe care pictorul Emil Ciocoiu le-a prezentat în expoziţiile sale din întreaga lume.