Era pe cînd nu s-a văzut

Azi o vedem şi nu e. Nu de imaginea stelei care-a răsărit în pragul serii este vorba, cea care a conjurat ins­piraţia sublimă, exprimată aproape în aceleaşi metafore de poemele lui Gottfried Keller şi Mihai Emines­cu, ci de entitatea politică ce stă sub semnul celor 12 stele, numită Uniunea Euro­pea­nă.

Precedenţa Visului Europei unite asupra Realităţii Europei dezbinată de războaie şi rivalităţi seculare, părea să fie abolită, o dată pentru totdeauna, în ziua stelară a constituirii Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, iar dacă nu, oricum, cu ocazia realizării Comunităţilor Economice Europene sau măcar odată cu semnarea tratatelor de la Maastricht şi Nisa. Nu era nevoie de o criză economică majoră pentru a băga de seamă că Realitatea nu este nici pe departe la înălţimea Visului. Criza ne-a adus proba crudă şi mult mai gravă prin consecinţe, a faptului că realitatea nu vrea să se ridice nici măcar pînă la înălţimea prevederilor asumate de statele continentului, prin tratate, că Uniunea Europeană nu are puterea să mai întreţină iluzia că ar fi în stare să împlinească visul Europei unite.

Acesta este bilanţul necosmetizat de tot felul de fraze, "bune doar pentru gură cască", vorba lui Tipătescu, cu care s-a încheiat mult aşteptata reuniune a liderilor europeni. "Criză este", toată lumea a căzut de acord! Cînd vine vorba despre abordări comune, măsuri concertate, politici europene anti-criză, atunci fiecare îşi apără "sărăcia şi nevoile şi neamul!", vorba poetului. Cămaşa e mai aproape decît haina! Ori, dacă preferaţi, "Frate, frate, da" brînza-i pe bani!" Iar cum banii sunt mult mai puţini decît ar fi nevoie, fiecare şi-i gospodăreşte pe-ai lui cum crede de cuviinţă, la el acasă. Puţin îi pasă Preşedintelui Sarkozy, marele cavaler ale europeneităţii, de faptul că cele 30 de miliarde de euro pompaţi în industria franceză a automobilelor, ba încă şi cu condiţia ca producătorii să aibă grijă să nu se scurgă nici un cent în afara graniţelor Franţei, încalcă toate reglementările Comisiei Europene în materie de concurenţă, ca să nu mai vorbim de legea fundamentală a liberei circulaţii a capitalurilor, mărfurilor, serviciilor şi persoanelor. Euro-bisericuţele, gen "euro-esticii", "euro-Vişegrag" sau "euro-central-europenii" au avut aceeaşi soartă, adică n-au produs niciun efect. În plus, ideea că Europa unită are tratamente diferite pentru "europenii de viţă veche" şi, respectiv, pentru "euro-pîrliţii din est" n-a fost prizată prea bine nici la Bucureşti, nici la Praga, nici la Riga. Ideea de-a sprijini FMI-ul în constituirea de fonduri suplimentare, pentru a deveni un instrument mai sigur în combaterea, locală, a crizei, a rămas doar în mapele de discuţii ale înalţilor lideri europeni. Dominique Strauss-Kahn, preşedintele FMI, deconcertat de euro-aiureala din weekend, declara, schimbînd limbajul diplomatic pe cel al comentatorilor sportivi: "În mod evident, europenii nu au fost în formă. Au fost aproape incapabili să găsească o soluţie comună". "Aproape incapabili" este o perlă lingvistică de aceeaşi valoare cu "parţial însărcinată" sau "aproape mort", care salvează logica şi umorul, dar nu şi situaţia. "Zona euro încă nu este solidă. Are o monedă unică, însă nu are o politică economică unică", sună rece diagnosticul unui european ajuns în fruntea FMI. Ce sperau să obţină statele care au argumentat ideea năstruşnică a grăbirii extinderii forţate spre est a zonei euro, rămî­ne la fel de greu de înţeles. Las la o parte că ar fi fost nevoie de derogări masive de la prevederile tratatelor internaţionale care fundamentează Uniunea Europeană şi constituirea zonei euro, dar dincolo de impedimentele juridice este greu de văzut cum absorbirea unor economii aflate în gravă criză şi "organizate" în jurul unor slăbiciuni structurale, relevate imediat de valoarea monedelor lor în piaţă, ar fi putut fi acceptate într-o zonă în care stabilitatea economico-monetară este piatra unghiulară a existenţei edificiului numit EURO. "Lăsaţi-ne şi pe noi să intrăm la adăpost, chiar dacă pentru a încăpea prin gaura cheii o să dărîmăm nu doar uşa, ci şi vreo doi stîlpi de rezistenţă ai clădirii!" Cam aşa arată propunerea cît se poate de "raţională" cu care unele state au crezut că fac gaură în cerul Europei, salvînd-o din criză. Nu-i de mirare că nimeni nu i-a luat în serios, iar răspunsul a fost: "Sunteţi bi­ne veniţi, cînd veţi îndeplini criteriile de convergenţă şi stabilitate monetară, cînd veţi trece testul de anduranţă instituţional-economică inventat la Maastricht, nu de dragul testelor, ci tocmai pentru a fi siguri că pe măsură ce noi state-economii sunt adăpostite sub acoperişul euro, nu se dărîmă tavanul în capul tuturor!".

Acum, ar fi nedrept să spunem că n-au fost şi şefi de stat animaţi de intenţia sinceră de-a salva reuniunea. Ba, chiar unii au făcut eforturi serioa­se, inclusiv intelectuale, în acest sens. Iar dacă nu găseşti şi nu găseşti un euro-leac pentru euro- criză, ce altă soluţie mai elegantă decît să declari că, de fapt, criza nici nu există! Este doar un catastrofism exagerat, vehiculat de instituţiile mediatice! N-am spus-o eu, ci un şef de guvern european, public şi cu toa­tă convingerea. Nu-i de mirare că, la aşa cugetători-prim-ministeriaţi, statul numit Belgia se află pe marginea prăpastiei. Problema este că ne cam paşte pe toţi "soarta Belgiei". Cît despre Uniunea Europeană, se dovedeşte că ea nu mai are aproape nimic de-a face cu visul Europei unite!