Era zgomotului

Am avut treabă, altfel n-aş fi ajuns pe Litoral săptămâna trecută. Nu mai fusesem ca turist din 1991, pentru că eram lămurit. Dar realitatea mi-a în­trecut orice aş­teptări. O mizerie de nedescris. Preţuri stupefiant de mari (300 RON pentru o cameră la un hotel "trei stele" cu mucegai la duş? cineva şi-a pierdut minţile!). Servicii la pământ. Construcţii kitsch risipite printre hotelurile ceauşiste. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost zgomotul. Non-stop, în formele cele mai sinistre, precum cele zămislite într-o discotecă din Neptun care inunda cu urlete staţiunea, până la dimineaţă.

Zgomotul trebuie că este una dintre dimensiunile cele mai aparte ale experienţei cotidiene româneşti. Nicăieri nu e aşa. Nu în Europa, în orice caz. Am locuit un an în Italia, o ţară extrem de "vocală" după standarde vest-europene. Comparată însă cu România, Italia pare un teritoriu aflat sub sedative. La noi, în magazine urlă muzica. La restaurant bubuie boxele. Pe străzi, puştii se fugăresc pe moto-scutere. Rubedeniile se strigă peste gard ori de pe un trotuar pe altul. În Cişmigiu nu e duminică lăsată de Cel de Sus în care să nu se producă vreun taraf. Chiar când scriu aceste rânduri prin pereţii apartamentului se aude filmul la care se uită vecinul.

Ce semnificaţie au toate acestea?

Explicaţia cea mai tulburătoare pe care o cunosc îi aparţine lui Schopenhauer (căutaţi pe YouTube "Schopenhauer On Noise" pentru o scurtă secvenţă video). După el, majoritatea oamenilor nu gândesc raţional. Acest lucru e dovedit, crede filozoful nostru, de toleranţa pe care ei o manifestă faţă de zgomot. Cineva care gândeşte cu adevărat este antrenat într-un şir de raţionamente dificile, care necesită concentrare. Însă gălăgia distruge, cu necesitate, această concentrare. Sau măcar o face mult mai dificilă, "ca şi cum ai merge cu o greutate legată de picioa­re". Pentru spiritele mari, aşadar, zgomotul e o durere insuportabilă. El e tolerabil doar pentru o minte care nu e concentrată asupra a nimic, pentru o fiinţă al cărei creier e afectat doar de impresiile clipei.

Dacă Schopenhauer are dreptate, atunci avem o problemă. Una mare de tot. Faptul că mediul nostru social e din ce în ce mai marcat de atmosfera de nuntă cu lăutari s-ar putea să nu fie doar o problemă de (prost)gust. Ci una de prostie pură. Pentru că neatenţia şi tămbălăul nu sunt doar un produs al lipsei de gust, ci şi al prostiei. Pe care o şi întreţin.

Acum ceva timp am intrat într-o librărie din centrul Capitalei. Într-un colţ, un casetofon vibra cu muzică. L-am întrebat pe unul din puştii angajaţi pe post de librar cum crede că cineva poate decide să cumpere o ediţie a unei traduceri de Aristotel pe ritm de hip-hop? Tânărul s-a arătat foarte mirat. Pentru el, decizia de a alege o carte de pe raft nu era nicidecum una reflectată. Cumperi cărţi tot aşa cum cumperi pastă de dinţi. Intri în magazin pentru că simţi nevoia, identifici repede ambalajul şi îl înşfaci.

E important să construim şosele. Dar mult mai important e să gândim corect, fiecare în parte şi toţi la un loc. Iar pentru a ajunge acolo, trebuie să facem un efort. Inclusiv de concentrare.

Trei sunt genurile de zgomot care, cu deosebire, ne împiedică să ajungem la această concentrare. Primul e acela pe care îl suportăm în jurul nostru. Telefoane care sună la teatru. Vizitatori care hăhăie prin muzee. Dimineaţa, pe la 5, înainte să se crape de ziuă, am dat să deschid geamul. L-am închis imediat. Cineva dintr-un bloc din zonă asculta, cu volumul la maxim... muzică populară.

Al doilea gen este al gălăgiei pe care o suportăm în dialog. Doar în România am dat peste oameni care, sistematic, vorbesc peste celălalt, înainte ca acela să apuce măcar să enunţe verbul. Suntem unici în lumea audiovizualului. Doar la noi găseşti "moderatori" cu ochii injectaţi, schimonosiţi de furie, care vorbesc mai mult decât invitaţii lor.

Al treilea gen de zgomot este acela pe care îl facem noi înşine. E un bruiaj auto-generat. Ţinem televizorul deschis, flecărim, zgâriem cu unghiile pe tablă sau claxonăm. Rezultatul e identic. Concentrarea dispare.

Spre deosebire de modelele ideale ale monarhiilor sau ale aristocraţiilor, unde suntem supuşi ai unei autorităţi mai înalte, într-o democraţie se presupune că suntem cetăţeni, iar puterea îşi are baza în consimţământul nostru. Acest statut implică o activitate reflectată, raţională. Indiferent că suntem votanţi, contribuabili, candidaţi, soldaţi, reprezentanţi ori funcţionari. Primele regimuri reprezentative au înţeles acest lucru şi au impus un grad de sobrietate în viaţa publică. Noi am făcut exact pe dos. I-am lăsat pe toţi ne-chemaţii să se urce cu picioarele pe masă.

Politicile publice îşi ating scopurile doar dacă se întemeiază pe solul tare al obişnuinţelor şi valorilor individuale. E bine că ne preocupă câte spitale s-au construit ori câte magazine s-au deschis. Dar ar trebui să ne preocupe mai mult ţinuta noastră ca cetăţeni. Să ştim când să ne închidem în noi şi să reflectăm.