Etalonul monetar şi economia mondială

• Dolarul - măsura tuturor lucrurilor

Una dintre cele mai serioase probleme ale economiei mondiale a rămas nerezolvată corespunzător încă din ultimele decenii ale secolului XX: problema etalonului monetar. Pe ce "stă" valoarea unei monede? Care sunt mecanismele care stau la baza stabilirii cursurilor de schimb între dife-rite monede? Cum se determină câtă monedă poate emite trezoreria unui stat, ca de exemplu trezoreria Statelor Unite ale Americii? Sau trezoreria României? Unii mai cred încă în paritatea monedelor faţă de aur sau faţă de anumite cantităţi de mărfuri sau alte valori existente într-un anumit sistem economic. Alţii o să teoretizeze că emisia de monedă este funcţie de anumiţi indicatori macroeconomici şi monetari şi o să elaboreze în legătură cu necesităţile urmăririi unor corelaţii între masa monetară, soldurile balanţelor comerciale şi de plăţi, productivitatea muncii, rezervele internaţionale etc.

Unii o să spună că schimbul între diferite monede este determinat de raporturi de piaţă ponderate cu încrederea determinată de indicatori şi imagine, de intervenţiile şi declaraţiile băncilor centrale şi altele asemenea. Alţii cred că există raporturi fixe, stabilite de băncile centrale, sau de paritatea puterilor de cumpărare (a căror măsurare este o altă problemă). Se pot găsi şi voci care să susţină că este vorba doar de piaţă pur şi simplu.

Realitatea este alta. În prezent, principalele monede ale ţărilor lumii nu se bazează pe nimic, sunt emise mai ales în funcţie de criterii preponderent politice şi se schimbă între ele la cursuri determinate mai ales de speculaţii, pe o piaţă Forex globală şi care funcţionează non-stop şi pe care poate specula oricine are măcar un telefon mobil cu o cartelă preplătită. De mai bine de doi ani, de când a început criza financiară globală, problema etalonului monetar internaţional a fost prea puţin abordată, deşi este deosebit de importantă. Fie şi numai pentru a şti ce unitate de măsură folosim pentru a vedea dacă avem profit sau pierdere: dolar SUA, euro, aur, scoici, ţiţei sau orice altceva. Anunţul recent despre o nouă infuzie de lichiditate în sumă de circa 600 de miliarde de dolari pe care FED urmează să o facă în economia SUA, evident prin emisiune monetară suplimentară, a adus brusc în actualitate subiectul etalonului monetar internaţional. Unele ţări, precum Rusia şi China, au susţinut că SUA ar trebui să discute şi cu principalii săi parteneri comerciali astfel de măsuri, sau chiar să obţină în prealabil acordul celor mai importanţi participanţi la fluxurile economice internaţionale şi al unor organizaţii diplomatice şi financiare internaţionale. Pe de altă parte, emisiunea de monedă este un drept suveran al oricărui stat, inclusiv SUA şi este dis-cutabil în ce măsură se poate limita sau controla acest drept. Desigur că, în condiţiile în care SUA au acceptat că moneda lor unică, dolarul, să fie o măsură pentru alte monede (deci etalon internaţional) şi-au asumat şi ris-curile aferente. Atunci când, în urmă cu circa patru decenii, SUA au dat lovitura de graţie sistemului financiar internaţional bazat pe etalonul aur-devize (sistemul instituit prin tratatul de la Bretton-Woods) şi au inaugurat perioada instabilităţii cursurilor de schimb valutare, au determinat, în mod practic, o trecere la etalonul dolar, dar fără a-şi asuma niciun fel de responsabilităţi în mod formal.

Paradoxal, prin ieşirea din canoanele impuse printru-un acord internaţional, SUA şi-au autoimpus nişte obligaţii mai dificil de respectat pe termen lung. Asemenea misiunii de jandarm internaţional, autoasumată, misiunea de a asigura moneda etalon (unitatea de măsura pentru celelalte monede ale lumii şi pentru toate mărfurile din lume) are avantaje şi dezavantaje.

Într-o primă fază, a mers, dolarii cu care SUA inundaseră pieţele financiare începând să circule independent de "acoperirea" în aur şi devize pe care nu mai putea să o asigure Trezoreria SUA iar celelalte ţări dezvoltate (Japonia, Germania, alte ţări din Europa Occidentala) s-au adaptat repede, fie prin stabilirea unor parităţi fixe, apoi ţinte, devenite destul de repede marje de fluctuaţie faţă de dolar .

Mai greu a fost pentru ţările în curs de dezvoltare şi pentru cele din "lagărul" socialist, pentru care fluctuaţia dobânzilor, a cursurilor de schimb şi a preţurilor internaţionale a condus la deteriorarea raportului de schimb, la criza datoriilor şi la explozia dobânzilor la finanţările internaţionale.

O altă consecinţă a abandonării restricţiilor care trebuiau respectate pentru menţinerea etalonului aur-devize a fost dezvoltarea pieţelor de schimburi valutare (forex) şi a pieţelor de produse financiare derivate (chiar dacă nu apare ca o consecinţă directă) având drept corolar firesc "decuplarea" fluxurilor financiare de fluxurile comerciale şi de investiţii, care a continuat până în ziua de azi.

În fazele următoare, ciclurile politice din SUA, deficitele comerciale şi bugetare ale SUA, "obligaţiile" internaţionale sau evoluţia conjuncturii economice interne au adus SUA de mai multe ori în situaţia de a abuza de poziţia de "păstrător" al etalonului monetar internaţional, pe care l-au lungit sau scurtat după cum le-au fost interesele (mai cu intervenţii directe pe pieţe, mai cu declaraţii, mai cu ajutorul aliaţilor, mai cu ajutorul FMI) şi au reuşit să permanentizeze o situaţie în care, practic, orice ţară, companie sau persoană din lume poate să câştige sau să piardă nu numai în funcţie de cât munceşte sau de cât de eficient munceşte, ci şi în funcţie de cât de mult abuzează Statele Unite ale Americii de poziţia de unic furnizor de dolari.

Este de înţeles nemulţumirea Chinei, care îşi poate vedea spulberate eforturile uriaşe de dezvoltare doar ca efect al unor speculaţii financiare, a Rusiei, ale cărei exporturi de ţiţei, gaze şi alte materii prime sunt denominate mai ales în dolari, ba chiar şi a României care şi-a plasat o mare parte din economiile cu greu adunate pe parcursul mai multor acorduri eşuate cu FMI, a câţiva ani de creştere "nesustenabilă" şi a mai multor ani de criză tocmai în titluri de tezaur emise (ca şi dolarii) de trezoreria SUA. Dar România nu este nemulţumită şi nu are prea multe păreri despre ce se întâmplă în lume, deoarece la noi este criză şi vinovaţi suntem noi românii, care nu muncim, suntem corupţi şi ne place să consumăm mai mult decât producem. Şi americanilor le place să consume.

De fapt, ei au inventat "economia de consum" şi ne-au învăţat şi pe noi cum să facem, dar nu ne-au dat şi presa de tipărit dolari. O avem doar pe aceea de tipărit lei, dar leii, dacă nu se pot transforma în dolari, euro, yeni sau alte monede la un curs avantajos, nu ne folosesc la nimic.

Problema principală este că, oricât ne-ar explica foarte doct domnul guvernator Isărescu ce fel de corelaţii ar trebui să asigurăm pentru ca leul nostru să aibă valoare reală stabilă în timp, eforturile noastre, ca şi cele ale altor cetăţeni ai lumii sunt inutile atâta timp cât sistemul financiar-valutar internaţional nu este altceva decât un gigantic castel de cărţi de joc, construit în jurul dolarului SUA, care se poate prăbuşi oricând. Este de mirare că nu s-a prăbuşit până acum, dar sunt semne că şubrezenia acestei construcţii poate fi o piedică reală în calea relansării economiei mondiale.

Principala provocare pentru liderii lumii în perioada următoare este să găsească o soluţie la problema etalonului monetar internaţional, fără de care nu se pot desfăşura schimburi comerciale internaţionale echitabile, nu se poate conta pe stabilitatea valorii monedelor, iar eforturile unor mase mari de oameni pot fi anihilate de doar unul sau mai mulţi speculatori.

Un exemplu recent este criza datoriilor suverane, care în opinia mea, oferă exemple suficiente despre eşecul sistemului de stabilire a valorii monedelor pe baza unor pieţe care, teoretic, apreciază sau depreciază o anumită valută sau un anumit titlu de valoare (cfd, titlu de stat, acţiune etc) în funcţie de analizele pe care le fac specialiştii pe bază de modele complexe, corelaţii macro - sau micro-economice.

Cel mai concludent exemplu este, poate, chiar România, ai cărei indicatori economici nu justificau în niciun fel cotaţiile şi ratingurile pe care le-a căpătat, dar care are rezerve internaţionale mult peste nivelul unor state comparabile ca dimensiuni, a cărei economie a fost zdruncinată doar de retragerile de fonduri de către grupurile bancare care aveau probleme în ţările de origine şi care au abandonat fără remuşcări o piaţă relativ mică şi neimportantă şi pe care se poate reintra oricând. Moneda naţională a fost relativ stabilă, dar nici rezerva record a BNR şi nici acordul cu FMI nu ar putea ajuta leul nostru nou în cazul unui atac speculativ de amploare, susţinut "după cum se cuvine" de presa de specialitate.

Orice indicatori economici ar prezenta România, sau oricare altă ţară, cu excepţia SUA, nu ar ajuta moneda ţării respective să se poziţioneze faţă de dolarul american şi (prin acesta) faţă de alte monede dacă acţiunile trezoreriei americane induc în piaţă o altă tendinţă pentru dolarul SUA. Proiectul monedei unice europene (euro), a fost, până în prezent, singura ameninţare serioasă la adresa poziţiei "regale" a dolarului, încercările palide de a readuce în atenţie copilul născut mort al FMI, Drepturile Speciale de Tragere - DST fiind abandonate chiar şi de China.

Rediscutarea sistemului financiar internaţional, reformarea instituţiilor financiare internaţionale, eventuala constituire a unui "institut mondial de emisiune" sunt chestiuni de maximă urgenţă pentru a evita iniţierea unui ciclu de tulburări financiar valutare majore. Deja se discută de "currency wars" (războaie valutare) iar multe voci au opinat pentru revenirea de urgenţă la etalonul aur-devize într-o formă revizuită preşedintele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau "Banca Mondială") fiind cel mai vizibil dintre aceştia. Este timpul ca efortutile iniţiate în anii "40 ai secolului trecut, torpilate sistematic de URSS dar şi de alte state în toată perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial să fie reluate, cu atât mai mult cu cât, ca şi după Marea Depresie trebuie găsite soluţii pentru depăşirea unei crize mondiale, iar primele două decenii ale acestui secol, deşi au adus prăbuşirea "sistemului mondial socialist" şi a mecanismelor sale financiar-valutare şi comerciale, nu au adus şi rediscutarea ordinii financiare internaţionale. Faţă de dezvoltarea actuală a telecomunicaţiilor şi tehnicii informatice, probabil că orice altceva decât o soluţie globală ar fi neeficientă.