Euro şi "războiul valutar"': nu economia Germaniei este problema!

Voci din noua administraţie republicană reproşează Germaniei că ar fi avantajată în relaţiile comerciale internaţionale datorită unui nivel subevaluat al euro -care ar explica balanţa sa comercială puternic excedentară. Berlinul răspunde că nu este responsabil de nivelul euro, că se cuvine să fie avută în vedere politica Băncii Centrale Europene (BCE), care are în vedere situaţia din zona euro în ansamblu. Reproşuri venite de peste Ocean nu sunt de data recentă; şi oficiali ai fostei adiministraţii democrate au judecat în termeni critici, în mod recurent, excedentele externe (de cont curent) mari ale Germaniei. Nu puţini s-au grăbit să definească aceste surplusuri (ajunse la circa 8,5% din PIB în 2016) ca dovezi ale unei atitudini neo-mercantiliste; aceste surplusuri erau de altfel comparate cu cele ale Chinei, care are o economie ce exportă mult recurgând la intervenţii ale statului în gestionarea schimburilor economice.

Euro ajută economia germană având în vedere surplusurile comerciale masive, cele de cont curent în ultimul deceniu. Este de menţionat că şi zona euro înregistrează surplusuri de cont curent -de 2-3% din PIB, în anii din urmă. Cum însă economia germană este cu mare pondere în cea a zonei euro, contribuţia sa la surplusul de ansamblu este decisiv. Mai este o constatare de făcut: pe fondul creşterii economice firave din economia globală, al efectelor crizei financiare, ţări cărora le dă mână, încearcă să stimuleze exporturile nete (ca motor al economiei) prin cursul de schimb; Japonia este un exemplu devenit clasic. Sunt nu puţine alte ţări care încearcă să folosească cursul de schimb ca instrument de promovare a exporturilor nete. De aceea se vorbeşte despre "război valutar" (currency war). Şi nu sunt reuniuni ale miniştrilor de finanţe din principalele economii ale lumii unde să nu se discute regimul ratelor de schimb.

Dar nu economia germană în sine explică nivelul şi controversele legate de euro. Există un "elefant în încăpere" despre care nu se discută suficient. Este vorba despre modul de funcţionare a zonei euro, care face ca ajustări ale dezechilibrelor să se opereze precumpănitor în ţările cu deficite. Aşa s-a întâmplat, de pildă, după 2009 în Spania, Portugalia, Irlanda, etc -cu aşa numite "devalorizări interne"' (corecţii în jos de salarii, venituri). Această asimetrie de ajustare introduce o deviaţie majoră de conduită macroeconomică, care se concretizează în surplusuri agregate externe mari -la nivelul zonei euro. În mod normal, surplusuri externe ar trebui să conducă la aprecieri sistematice ale ratelor de schimb şi viceversa. Dacă Germania ar fi avut monedă proprie (marcă germană), surplusul ei de cont curent ar fi condus la aprecieri reale majore -aşa cum s-a întâmplat până la introducerea euro ca monedă comună. Aceasta ar fi putut cauza o rată a şomajului superioară celei de acum de sub 5%. Şi este de comparat rata şomajului în Germania cu nivele de două cifre în economii sudice ale zonei euro -la nivelul zonei euro nivelul fiind în jur de 9%. Acest din urmă nivel este cel care indică gradul de subutilizare a resurselor în zona euro şi sugerează un probabil mix de politici defectuos în condiţiile date. Dar, nu există în fapt policy mix la nivelul zonei euro, fiindcă nu există politici comune. În fond, fiecare stat are propria politică fiscală/bugetară, chiar dacă există reguli impuse de către noul Pact de Stabilitate.

Avem deci în zona euro o economie superperformantă (Germania), puternic orientată către export, care este susţinută de nivelul foarte probabil subevaluat al monedei comune. Acest nivel este subevaluat şi dacă este judecat prin surplusul extern ale zonei euro -de peste 2,5% din PIB-ul cumulat. Dar aceeaşi zonă euro este puternic dezechilibrată în interior, ceea ce se vede în gradul de utilizare a factorilor de producţie (capital şi muncă), cu mari diferenţe intră ţări, economii. Aceste diferenţe se văd şi în dinamici de productivitate; Italia, Portugalia şi alte state sunt exemple negative. Ne întâlnim aici cu un mare clivaj de performanţă, între state cu economii competitive şi state cu economii ce nu pot ţine pasul în privinţa câştigurilor de productivitate; Asemenea diferenţe reclamă ajustări, ce pot fi foarte dureroase.

Există un argument ce subliniază că segmente mari din aparatele de producţie din ţările din zona euro ar fi integrate în lanţuri globale de valoare (global value chains) şi că, în consecinţă, cursurile de schimb nu ar mai avea eficacitate adecvată în ajustarea de dezechilibre; este o teza discutabilă cel puţin pentru faptul că pieţele judecă în ultima instanţă economii naţionale, iar indicatorii de notare fundamentali privesc datorii publice, deficite interne şi externe, tabloul macroeconomic. Fapt este că acolo unde nu se înregistrează câştiguri de productivitate în mod sistematic ajustările nu pot întârzia la nesfârşit. Iar a le face numai prin tăieri de venituri este un proces tot mai costisitor social şi politic. Aceasta este o lecţie furnizată de istoria economică în mod repetat. Şi se vede şi în evoluţii politice pe continentul european în ultimul deceniu.

Oficiali americani au motive să judece nivelul euro în raport cu surplusul extern al zonei euro. Dar problema nu este cauzată de ce face Germania ca administrare a propriei economii, ci de modul de funcţionare a zonei euro, care nu induce corecţii simetrice în interior -adică şi pentru ţările cu surplusuri mari. Reforme structurale interne nu pot contrabalansa hibe ale funcţionării zonei euro. Este o realitate constatată şi de analize ale Comisiei Europene. Contează şi eterogenitatea mare structurală dintre economiile din zona euro.

În plus, intervine divergenţa de conduită de politică monetară dintre Fed (Banca Centrală a SUA) şi BCE. Fed-ul intră se pare într-un ciclu de creştere a ratelor sale de politică monetară în timp ce BCE este decisă să menţină rate foarte mici pentru acest an şi probabil şi 2018. În SUA inflaţia este aproape de ţintă, în zona euro inflaţia de bază (core inflation) este sub 1% existând şi preocuparea faţă de situaţia economiilor periferice, unele confruntate cu mari dificultăţi. Într-o economie globală în care fluxurile monetare sunt intense şi în care diferenţiale de randament contează mult o supraevaluare a dolarului american devine inevitabilă, cel puţin în perioada ce vine. Dacă în SUA se va recurge şi la o politică bugetară expansionistă, Fed va fi suplimentar motivat să urce ratele de politică monetară. Să nu omitem totodată că USD este moneda de rezervă cea mai importantă, că trăim vremuri ce favorizează "safe-havens".

Pentru România, controversa privind relaţia USD-euro trebuie pusă în relaţie cu viitorul cadrului multilateral internaţional (a se vedea abordare anunţată de Administraţia Trump). Dacă acest cadru se erodează, dacă aranjamente bilaterale vor câştiga teren, dacă accente protecţioniste vor prolifera, inclusiv în interioul UE, şi comerţul extern al României ar fi afectat puternic.

Ps. Euro se va deprecia din nou puternic dacă scrutinele electorale din Europa vor alimenta teama privind soarta monedei comune