Exemplul lituanian

Aşa, carevasăzică: o ţară intrată de curând în UE, care a pierdut deja o parte semnificativă a forţei de muncă, plecată după salarii mai mari prin Occident. Scandaluri de corupţie în care sunt implicaţi oameni de afaceri suspectaţi de legături cu serviciile secrete ruseşti, care îi alimentează cu bani şi cu contracte. Un preşedinte suspendat de Parlament. Un aeroport care pare desprins din filmele anilor "70. Dar scena nu este la Bucureşti, ci la Vilnius. E adevărat, de la primii paşi pe care îi faci în Lituania, nu te poţi împiedica să nu constaţi cât de familiar este peisajul politic şi social al fostei republici sovietice. Venituri destul de asemănătoare, autobuze la fel, cam aceleaşi produse prin magazine.

Cu toate acestea, diferenţele sunt cele mai semnificative în comparaţia dintre cele două ţări. Străzile sunt mult mai curate, magazinele sunt deschise mai devreme, lumea e mai liniştită. În restaurantele din Kaunas se mănâncă mai bine cu bani mai puţini decât la Timişoara sau Braşov, iar chelnerii de acolo vorbesc engleza, în vreme ce aici unii ospătari nici limba română nu o ştiu prea bine. Senzaţia generală pe care o ai este că Lituania arată ca o rudă mai săracă a Finlandei. În schimb, România arată ca un Pakistan cu termopane.

Nu ar fi trebuit să fie aşa. În fond, lituanienii au fost mai bătuţi de soartă în secolul trecut decât noi, românii. Stalin le-a luat ţara şi le-a exterminat sau deportat o parte semnificativă a populaţiei. Înainte de asta, naziştii distruseseră deja importanta comunitate evreias­că din Vilnius. Lituanienii au avut aşadar toate scuzele de care noi ne-am servit cu atâta ipocrizie, de la "Avem o ţară mică!" până la "Sovieticii ne-au impus comunismul!". Şi totuşi ei au reuşit mai bine decât noi pe calea tranziţiei.

Las la o parte acum responsabilitatea actualului Guvern, care oricum se scufundă, încet-încet, într-o băltoacă de palincă. Întrebarea mea priveşte toate guvernările de după 1989. Cum se face că alte societăţi din Europa de Est au reuşit, mai bine ca noi, să treacă prin dificultăţile tranziţiei fără ca ţesătura societăţii lor să se deşire, aşa cum s-a întâmplat în România, unde mizeria e depăşită doar de anomie?

Două vizite în Lituania, la interval de un an, mi-au sugerat câteva răspunsuri posibile. Am să mă opresc acum doar la calitatea educaţiei. În Lituania educaţia, mai ales aceea universitară, nu a fost pusă pe butuci ca în România. Universitatea din Vilnius, întemeiată în 1579 de principele transilvănean Ştefan Bathory, are 23.000 de studenţi. Comparaţi cu Universitatea Babeş-Bolyai, care are 51.000, cu toate că oraşul Cluj e aproape de două ori mai mic decât capitala lituaniană. Nu sunteţi convinşi? Vilnius are 2.800 de cadre didactice de toate gradele, adică circa 8 studenţi per cadru didactic. Babeş-Bolyai are circa 1.700 de cadre didactice, adică circa 30 de studenţi per cadru didactic.

E clar că în România guvernările succesive au reuşit să aducă educaţia superioară în faza de MacDonaldizare absolută, chiar în raport cu situaţia din Europa de Est. Facultăţile noastre sunt populate de profesori prost plătiţi (salariul mediu al unui lector, în România, e cu 30% mai mic decât în Lituania) şi înfundate cu studenţi cu mult peste orice posibilităţi de a le asigura o pregătire personalizată, autentic universitară. Rezultatul e previzibil: diplome care nu fac nici hârtia pe care sunt tipărite şi un cinism general cu privire la valoarea educaţiei.

O simplă plimbare printr-o facultate din Lituania îţi dă un sentiment familiar. Studenţii umblă pe coridoare, avizierele sunt pline de afişe, sălile de curs au câte 10-20 de studenţi care iau notiţe sau discută. Scene de normalitate care sunt pe cale de dispariţie în facultăţile româneşti.

Din când în când, la noi se trezeşte câte un Prim-Minis­tru să declare că va acorda 6% din buget pentru Educaţie. Dar nu cifra în sine e importantă. Important e ce facem cu banii. Anii trecuţi ei au fost cheltuiţi pe calculatoare achiziţionate la preţuri scandaloase şi pentru călătoriile ştabilor din învăţământ. Acum, minis­trul Educaţiei, un personaj care nu are niciun fel de experienţă didactică (probabil Spiru Haret se răsuceşte acolo, sub pământ) spune că vrea să zugrăvească şcolile. E şi asta o idee. Dar ce-ar fi să începem cu începutul? Să cumpărăm cărţi pentru biblioteci. Să le decontăm profesorilor câteva abonamente la publicaţii sau o parte (măcar) din costul unui laptop. Să dăm burse decente studenţilor buni. Şi, mai ales, să reducem numărul de studenţi din facultăţi până la un nivel rezonabil, chiar în limitele actualului buget. Lucruri normale, pe care alţii le fac. Şi nu vorbesc despre americani, japonezi sau elveţieni. Vorbesc despre colegii noştri întru tranziţie din Estul Europei. Se pune adesea că scopul politicilor noastre e să ne "integrăm în Europa". Aceea de Vest, se presupune. Dar o comparaţie lucidă ne arată că noi nu reuşim să ne măsurăm bine nici cu unele dintre fostele republici sovietice.