EXPANSIUNEA MONETARĂ NU POATE OPRI RECESIUNEA Când va ajunge în preţuri inflaţia monetară din SUA şi Europa?

Întâlnirea G20 de la Pittsburgh s-a încheiat pe fondul scepticis­mului privind promisiunea unei noi ere, după cum scrie Financial Times. Lista rezultatelor enumerate de presa internaţională începe cu noul cadru de remunerare din sectorul financiar, analizat intens de liderii G20, după principiul "dacă vor capul lui Moţoc, măcar să nu-i dezamăgim foarte tare, deoarece vor uita până la alegerile viitoare".

S-a confirmat, din nou, că atenţia autorităţilor este îndreptată tot asupra efectelor, şi nu a cauzelor crizei. Singura noutate a summit-ului a constituit-o utilizarea dispozitivelor sonice, ca mijloc de control al acţiunilor de protest scăpate de sub control.

Odată încheiate autofelicitările, masa şi dansul, rămâne de văzut cât va trece până la divorţul dintre aşteptări şi realitate.

La nivelul pieţelor de capital, aces­ta s-a întâmplat deja. Indicele S&P 500 a depăşit prognozele pentru sfârşitul anului, conform unui recent sondaj Bloomberg, în condiţiile unei creşteri cu 60% din martie 2009. Crispin Odey, de la Odey Asset Management, scrie în Financial Times că pieţele sunt distorsionate de guverne, prin "încercările deliberate de a reduce preţul banilor, cu ajutorul achiziţiilor de obligaţiuni". Deşi este convins că relaxarea cantitativă se va termina, Odey crede că "această creştere a pieţelor este sponsorizată şi toată lumea trebuie să se bucure de ea".

Sprintul burselor a fost, într-adevăr, impresionant, dar va reuşi economia reală să le ajungă din urmă? Marc Faber crede că "o economie foarte slabă reprezintă cel mai bun lucru pentru acţiuni, deoarece se vor tipări şi mai mulţi bani". Ce poate reflecta mai bine triumful formei asupra fondului?

Dar până unde poate merge tipărirea, în condiţiile unei creşteri accelerate a agregatelor monetare M1 din ţările dezvoltate, până la cote specifice aşa-numitelor economii emergente? De la mijlocul anului trecut, creşterea M3 a înregistrat un declin accelerat în zona euro, de la 9,7% în iunie, până la 2,5% în august 2009, în timp ce M1 şi-a accelerat creşterea de la 1,5%, la 13,6% (vezi grafic). În aceeaşi perioadă, creşterea M1 din Statele Unite s-a accelerat de la 2%, la 18,6%.

Scăderea M3 a fost interpretată ca semnal al unei deflaţii iminente în economie. În definiţia BCE, masa monetară M3 include M2 plus operaţiunile repo, fondurile de piaţă monetară şi titluri de credit cu o maturitate de până la 2 ani. Masa monetară în sens restrâns, M1, include doar instrumente cu lichiditate foarte mare, cum este moneda aflată în circulaţie şi depozitele overnight.

Mai poate fi susţinută cauza deflaţiei în aceste condiţii? Contracţia M3 este, probabil, rezultatul evoluţiei negative a titlurilor de credit şi a ieşirilor din fondurile de piaţă monetară, care nu au putut fi stopate de băncile centrale. Adică avem o deflaţie a activelor financiare, pe fondul restrângerii severe a creditării, şi vom avea curând o inflaţie semnificativă la nivelul bunurilor şi serviciilor de strictă necesitate.

Masa monetară M3 din SUA nu ne spune nimic, deoarece nu mai este publicată din martie 2006, în condiţiile în care "nu oferă informaţii suplimentare despre activitatea economică", conform comunicatului de presă de pe site-ul Federal Reserve.

Când va ajunge inflaţia monetară şi în preţuri? Atunci când producătorii vor termina stocurile existente şi nu vor mai fi capabili să "înghită" presiunile exercitate de preţurile propriilor furnizori. Pentru bunurile şi serviciile care nu pot fi importate, creşterea anuală a preţurilor s-a accelerat încă din august. Vor amâna băncile centrale creşterea dobânzilor până când observă o creştere a indicilor de preţ? Experienţa istorică arată că aşa se va întâmpla, dar atunci va fi prea târziu.

Creşterea burselor şi a masei monetare M1 nu a făcut nimic, din păcate, pentru situaţia şomajului din economiile dezvoltate, nici măcar nu a oprit declinul numărului de angajaţi. New York Post scrie că rata şomajului pentru tinerii din SUA a ajuns la 52,2%, record al perioadei postbelice, conform datelor de la BLS (Bureau of Labor Statistics).

"Dacă privim magnitudinea enormă a stimulării globale din acest an, ceea ce şochează este cât de puţin s-a realizat", scrie Ambrose Evans-Pritchard în The Telegraph. Iar datele oficiale îi dau dreptate. Exporturile Chinei au scăzut cu o rată anuală de 23% în august, iar ale Japoniei cu 36%. Producţia industrială a înregistrat un declin anual între 11% în SUA şi 23% în Japonia.

Contracţia creditului, tot mai vizibilă pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, a ajuns în stadiul în care accelerează degradarea economiilor reale. Evans-Pritchard este convins că "băncile centrale vestice trebuie să deficitele pe o scară uriaşă pentru a preveni deflaţia creditului". Aici există, însă, o problemă importantă, care va anihila eficienţa monetizării. Economia reală a fost profund distorsionată de politica banilor ieftini, promovată de băncile centrale, iar sistemului financiar i-a lipsit motivaţia unei restructurări, în condiţiile susţinerii necondiţionate de către guverne.

Unde a condus această susţinere necondiţionată în Statele Unite? La un sistem financiar şi mai instabil, dependent de un număr redus de bănci mari, conform declaraţiilor lui Neil Barofsky, inspector general în cadrul Trezoreriei americane, într-un interviu pentru Huffington Post. Barofsky supervizează programul TARP (Troubled Assets Relief Program) şi consideră că, dacă scopul programului a fost de relansare a creditării, atunci acesta a eşuat.

Chiar şi când aceste eşecuri vor deveni evidente autorităţile vor găsi scuzele necesare continuării programelor de tipărire a banilor. Mai contează că dolarul pierdut prin deprecierea activelor financiare nu este similar celui din masa monetară?

Revista The Economist scria, de curând, că John Law, arhitectul bulei speculative de la începutul secolului al XVIII-lea din Franţa, a avut ideea stimulării activităţii economice prin utilizarea banilor de hârtie fără acoperire "cu mult înaintea timpului său".

Rezultatele relaxării cantitative de atunci se cunosc. După 300 de ani, unde este diferenţa fundamentală care va conduce la un altfel de rezultat?