Experimentul italian

Cu doar câteva zile înaintea alegerilor anticipate italiene de sâmbătă şi duminică, săptămânalul The Economist a făcut apel la italieni să nu voteze cu Berlusconi. Într-un articol care porneşte de la trista constatare din Ghepardul lui Giuseppe di Lampedusa "totul trebuie să se schimbe pentru ca totul să rămână la fel, " The Economist îl acuză pe Silvio Berlusconi că "nu este în stare să guverneze". Sau, brodând pe titlul articolului - A Leopard, spots unchanged - mai pe româneşte: "afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul". Căci, spune The Economist, dacă Berlusconi "a rămas cel mai bogat om din Italia, pătat de numeroasele conflicte de interese, el nu va fi niciodată în stare să guverneze, Italia chiar şi dacă ar fi un mare reformator". Iar în cei cinci ani de guvernare (2001-2006) nu a făcut altceva decât să "îşi favorizeze propriile interese şi pe cele ale prietenilor". Şi, chiar dacă relaţia dintre Berlusconi şi The Economist e tensionată încă din 1994 când, cel supranumit Il Cavaliere, - dar, mult mai sugestiv, datorită imperiului său mediatic şi Sua Emittenza - a dat în judecată săptămânalul pentru articolele sale critice, problema ieşirii Italiei din impasul politic şi social în care se află e mai urgentă decât oricând.

De aproape două decenii, Italia e un laborator politic. E ciudat, dar în patria lui Machiavelli se încearcă reconcilierea politicii cu morala. Căci, experimentul primei republici italiene (1946-1994) a demonstrat fără tăgadă că societatea nu poate funcţiona fără morală. a Şi, dacă politicieni, controlaţi de lumea afacerilor ori de mafii, au încercat să încetinească ritmul reformelor, procesul nu a putut fi stopat. În acest punct, chiar dacă cu prudenţă, orice comparaţie cu România merită făcută. Doar că Italia a fost inventivă. Magistraţii şi-au asumat rolul de promotori ai dreptăţii, unii plătind cu viaţa, iar afacerea Mâinilor murdare a accelerat schimbarea. Cel care a încetinit de fiecare dată, când a ajuns la putere procesul, a fost chiar Silvio Berlusconi. Fără însă a putea schimba tendinţa. O dovedeşte şi actuala situaţie politică, când speranţele multora se îndreaptă spre o nouă formulă politică sincretică: Partidul democrat.

Ceea ce aduce nou scrutinul anticipat din aprilie 2008 e vitalitatea acestui partid, care a fost format abia în octombrie 2007. Condus de Walter Veltroni, primarul Romei, Partidul democrat a inaugurat o nouă politică. Pe de o parte conducerea sa este rezultatul unor alegeri primare la care au participat peste trei milioane de alegători. Deja experimentul fusese folosit de stânga italiană şi în 2005 pentru selectarea candidaţilor, dar în 2007 conducerea partidului a fost rezultatul unui exerciţiu democratic. Iar Veltroni a fost ales cu aproape 2,7 milioane de voturi. Legitimitatea sa a fost astfel certificată de electorat. Crearea noului partid în care au fost integrate majoritatea fostelor partide coalizate la alegerile precedente în Măslin sau în Uniune a dat tonul în politica italiană. În consecinţă, Silvio Berlusconi a creat în februarie 2008 Il Popolo della LibertB (Poporul libertăţii), dar noul partid, care ar fi trebuit să lărgească cadrul Forzei Italia, nu reuşeşte să asigure coerenţa dreptei şi zonei de centru-dreapta. Defecţiunea democrat-creştinilor, care pentru prima dată după 14 ani refuză să mai colaboreze cu Berlusconi, a creat deja fisuri în aparenţa de monolit a partidului berlusconian. Mai mult, pentru a nu lăsa loc de interpretări, Pier Ferdinando Casini, preşedintele Uniunii democraţilor creştini nu doar a anunţat că va prezenta propriile liste de candidaţi, dar a declarat, cu trimitere la Berlusconi, că "nu toată lumea e în Italia de vânzare".

În aceste condiţii, în care criza ideologiilor tradiţionale, apariţia unor noi clivaje sociale, precum şi creşterea periculoasă a sentimentului public de dezgust în raport cu politica au creat cadrul de manifestare populismului experimentul veltornian, dincolo de rezultatele alegerilor legislative din week-end, lasă loc speranţei. Inventând Partidul democrat şi reinventând totodată politica, Walter Veltroni se delimitează atât de antiberlusconianismul desuet al vechii stângi italiene, cât şi de reminiscenţele comunismului, având ca obiectiv să "combată sărăcia, nu bogăţia".