FACEŢI CUNOŞTINŢĂ CU CEI CARE AU CONFISCAT ŞI AU PARCELAT PRESA DIN ROMÄNIA Dinozaurii media

• Libertatea presei ca pretext

La România Liberă directorul Petre Mihai Băcanu a dorit să-şi vîndă acţiunile către grupul german WAZ pe o anumită sumă, însă nu a obţinut suma dorită şi a stîrnit din septembrie 2004 o campanie de linşare mediatică a proprietarului ziarului. Băcanu a cîştigat în cele din urmă în faţa WAZ, campania încheindu-se la sfîrşitul lui decembrie 2004. La Evenimentul Zilei, după ce şi-a vîndut toate acţiunile către grupul german Bertelsmann, Cornel Nistorescu a încercat să continue să conducă ziarul atît din postura de director editorial, cît şi din punct de vedere economic. Bertelsmann a vîndut însă toate acţiunile către grupul elveţian Ringier, iar Nistorescu şi-a văzut ameninţată poziţia extrem de influentă. Deşi redacţia a fost prelucrată să reacţioneze similar cu România Liberă, Nistorescu a părăsit funcţia de director al EVZ fără vreo declaraţie negativă la adresa Ringier, semnînd în schimb un contract extrem de avantajos. La sfîrşitul anului, cînd Ringier a schimbat redactorul-şef, criza s-a declanşat totuşi. Deşi de acţiunile Ringier au fost afectaţi doar doi jurnalişti angajaţi ai ziarului - directorul şi redactorul-şef - la sfîrşitul anului peste 30 de redactori au protestat public, susţinînd că libertatea presei este în pericol. Aceştia şi-au dat demisia în bloc. Mulţi dintre ei s-au întors în redacţie în lunile care au urmat, dîndu-şi seama că au fost manipulaţi pentru a creşte valoarea de data aceasta a fostului redactor-şef, după modelul folosit de Nistorescu, cîteva luni mai devreme. La Adevărul criza a fost mult mai scurtă, toată redacţia urmîndu-şi redactorul şef şi pe cei trei adjuncţi în momentul în care aceştia au pierdut frîiele economice ale ziarului şi au demisionat. Pretextul folosit - libertatea presei pusă în pericol. Cîteva zeci de jurnalişti demisionari au scos în scurt timp un cotidian nou - Gîndul. Lupta pentru beneficii strict economice a cîtorva gazetari din vechea gardă a fost îmbrăcată într-o luptă pentru libertatea presei şi a angrenat redacţii întregi. Zeci de jurnalişti au fost folosiţi pe post de carne de tun. Felul în care s-au desfăşurat crizele la cotidienele amintite ilustrează starea în care se află media din România. În "89 libertatea presei a fost cîştigată, dar la scurt timp acaparată de un grup restrîns de foşti - în marea lor parte foşti ziarişti în timpul comunismului. Astfel libertatea presei a fost folosită şi abuzată de-a lungul ultimilor 15 ani pentru cîştigurile personale ale cîtorva gazetari.

• Presa, "unsă" cu 65 milioane euro în patru ani

Care este însă miza pentru care au fost organizate astfel de mascarade mediatice? Foarte simplu: din postura de simplu jurnalist sau chiar un jurnalist cu o funcţie de conducere cîştigurile financiare sînt modice în România. Conform diverselor sindicate din branşa, 70% din jurnaliştii români sînt salarizaţi cu salariul minim pe economie, în jur de 150 de euro. Însă ceea ce au avut în plus conducătorii de gazete - unii şi acţionari în acelaşi timp - a fost posibilitatea de a controla totodată şi mersul economic al ziarului, ceea ce implică şi publicitatea. Şi nu orice publicitate, ci mai ales publicitatea de stat. Publicitate care a venit între 2000 şi 2004 (şi nu numai) cu condiţii legate de suprimarea unor materiale de investigaţie legate de diverse personaje din guvern sau apropiate PSD-ului. Conform cifrelor oficiale, în timpul guvernării Năstase publicitatea de stat s-a ridicat la aproape 65 de milioane de euro. Această plăcintă apetisantă, la care se adaugă publicitatea privată, a fost acaparată şi împărţită între cei care fac subiectul investigaţiei noastre - dinozaurii media.

• Dinozaurii media

Dinozaurii sînt 12 personaje care au creat instituţii media imediat după schimbarea regimului comunist. Ei au ajuns atît de puternici încît se pot lupta chiar şi cu trusturi străine de presă, cum a fost în cazul conflictelor cu Ringier şi WAZ. Ne-am concentrat numai asupra celor 12 dinozauri - din care 10 au fost jurnalişti în presa comunistă - încercînd să vedem cine sînt cei care au influenţat decisiv felul în care s-a dezvoltat mass-media în România post-comunistă. Am urmărit în principal gazetari din presa scrisă, deoarece televiziunea a cîştigat în influenţă începînd abia cu anul 1995. Cei 12 sînt numai vîrful fenomenului. Ei au creat modele de comportament atît în presa centrală, cît şi în cea locală. Ei au format jurnalişti, tineri gazetari care le-au călcat pe urme, persistînd în greşelile maeştrilor. Totodată, ei formează un corp de vectori de opinie, care se protejează sau se atacă reciproc după vremuri şi interese, şi care au reuşit să acapareze şi să-şi împartă spaţiul public românesc. Nu toţi au fost foarte fericiţi să răspundă la o anchetă care îi are ca subiect.

• Gazetarii trec de la comunism la capitalism

Am urmărit aplicarea unei grile de cercetare şi de întrebări pentru toţi cei 12, iar acolo unde interviurile au fost imposibil de obţinut ne-am completat ancheta cu date sau declaraţii publice. Din cei 12 dinozauri am investigat evoluţia a doi patroni de trusturi media autohtone, Adrian Sîrbu şi Dan Voiculescu, pe care îi vom trata separat. Tot separat vom trata pe cel mai important şef al agenţiei naţionale de ştiri Rompres - Neagu Udroiu, cît şi pe politicianul-ziarist Corneliu Vadim Tudor. Rămîne un grup compact de gazetari, opt la număr, care au cîteva puncte importante în comun. În primul rînd îi leagă activitatea jurnalistică din timpul comunismului, iar aici se înscriu atît Vadim, cît şi Udroiu, atunci cînd pentru a putea profesa ca jurnalist trebuia să te înscrii în Partidul Comunist ori să urmezi cursuri de reciclare profesională la şcoala de activişti "Ştefan Gheorghiu". Ce altceva era presa în acea perioadă decît un instrument de propagandă comunistă? Dacă vă imaginaţi că un director de cotidian în România este doar un gazetar talentat care toată ziua scrie articole şi coordonează o echipă editorială, vă înşelaţi. Ei bine, timpul dinozaurilor este împărţit între îndatoririle editoriale şi nenumărate alte afaceri. Unele sînt legate de domeniul presei. Altele nu au nimic de a face cu gazetăria. Tot atîtea puncte pe care le au în comun dinozaurii media sînt dezvoltarea unor afaceri adiacente în paralel cu gazeta pe care au condus-o. Este vorba de afaceri conexe presei - edituri, producţie filme, tipografii, difuzare - dar în unele cazuri şi de afaceri fără nici o legătură cu activitatea gazetăreăscă - publicitate, contabilitate, turism, petrol, alcool, restaurante etc. Şi în sfîrşit, majoritatea gazetarilor s-au legat de-a lungul timpului de diverşi oameni de afaceri dubioşi, care le-au finanţat proiectele editoriale sau le-au pompat publicitate pentru a nu fi deranjaţi de eventuale investigaţii jurnalistice.

• Ion Cristoiu

Debutează în "68 la Viaţa Studenţească, fiind student la Filosofie. În "71 are de ales între a continua o carieră în Universitate sau la Viaţa Studenţească. Pentru puţin timp se desparte de cariera de jurnalist, dar revine în "74, cînd este numit redactor şef adjunct la Viaţa Studenţească şi la Amfiteatru. În "79 este numit redactor şef adjunct pentru cultură la Scînteia Tineretului. Aici coordonează Secvenţa şi suplimentul Tineretul Liber. În "86 este pedepsit de şefii lui şi trecut de la cultur `la secţia Agrară, secţie considerată "o Siberie a presei româneşti". În "87 reuşeşte să ajungă redactor şef la revista Teatru, poziţie pe care o ocupă şi în timpul Revoluţiei. Perioada dintre "81 şi "87 i se pare cea mai liberă, deoarece reuşeşte să tipărească articole ce ocoleau cenzura în suplimentul Secvenţa. "A fost o atmosferă greu de înţeles. Arta era să faci să treacă articole bune, dar problemele le făceau cei despre care scriai sau nu scriai. Marea problemă era că aveam o serie de clişee pe care eram obligaţi să le urmăm. Însă şcoala jurnalistică înainte de "89 era interesantă pentru că trebuia să scrii despre subiecte aride." După Revoluţie el ia în serios cererea ministrului culturii Pleşu, ca toţi cei care au lucrat cu fostul regim să-şi dea demisia din funcţiile ocupate. Este singurul care o face. În 17 ianuarie "90 este rugat de fostul său elev şi subordonat Nistorescu să pornească revista Expres. În paralel, tot în ianuarie, pune bazele primului ziar privat - Observator. Devine redactor şef la Expres şi în ascuns produce si Zig-Zag, care creşte rapid la 600 de mii de exemplare. Demisionează de la Zig-Zag, care devenise foarte dur cu puterea de atunci şi care este cumpărat de foştii comunişti grupaţi în jurul lui Iliescu, şi liniştit brusc prin aducerea lui Adrian Păunescu ca redactor-şef. "În aprilie "90 am fost îmbolnăvit, pentru că am scris despre o posibilă amantă a lui Iliescu, cu care s-a deplasat în prima sa vizită oficială în afara ţării. Mi-a fost făcută o injecţie şi am zăcut o vreme în spital. Aici a fost un adevărat pelerinaj, diverşi oameni îmi propuneau să facem un ziar împreună. Cîrciog mi-a propus să fiu şi acţionar la trustul Expres". Astfel a apărut în 92 Evenimentul Zilei, ziar care a revoluţionat presa din România. "Am introdus faptul divers într-o presă care avea numai opinie". După plecarea de la Evenimentul Zilei Cristoiu a pus umărul din punct de vedere editorial la ziarele Naţional, Cotidianul, Azi şi Monitorul de Bucureşti. În afară de acţiunile pe care le-a deţinut la trustul Expres, Ion Cristoiu mai este acţionar la încă trei firme: Editura Focus (care operează acum şi o licenţă radio), Editura Evenimentul Românesc şi Editura Ion Cristoiu. Editura Ion Cristoiu, la care deţine acţiuni în valoare de 300 de milioane, a fost înregistrată în 1999 şi are un acţionariat mai aparte. Din cei 5 acţionari, alături de Cristoiu apare ca majoritar Sorin Ovidiu Vîntu, cît şi foştii săi parteneri de afaceri: Dan Andronic şi Gheorghe Raţiu (fost angajat al Securităţii, colonel în rezerv`). Între timp, relaţiile dintre Vîntu şi Cristoiu s-au răcit. Vîntu a declarat public faptul că a pierdut din această asociere, Cristoiu l-a contrazis tot public enumerînd titlurile de carte care au fost editate. Vîntu şi-a orientat investiţiile în mass-media către sectoare mai vizibile şi sub un acţionariat indirect, cît mai invizibil cu putinţă.

• Petre Mihai Băcanu

A debutat la terminarea liceului, într-un ziar local din Brăila, în "59. A lucrat la o revistă studenţească în Galaţi - Amfiteatru. Încă din "70 lucrează la România Liberă, de unde nu pleacă decît pentru un "sejur" în închisoare. De ce? Pentru că la sfîrşitul lui "88 scoate un ziar ilegal, România, iar în ianuarie "89 toţi cei care au participat la editarea ziarului sînt arestaţi. Colegii săi primesc 3 luni de închisoare, el rămîne închis pînă în 22 decembrie. Imediat preia conducerea ziarului România Liberă, care forţează privatizarea la trei luni după Revoluţie. Recurge la o formulă inedită - mai multe întreprinderi mici, formate din cîte 20 de oameni, se puteau asocia în interiorul unei societăţi de stat. "Noi avem contractul de asociere cu numărul 1, am fost prima societate privată din România. "Urmează o serie de şicanări din partea guvernului de atunci care a asmuţit Corpul de Control condus de Horia Neamţu asupra României Libere. Rezultatul a fost un dosar voluminos în care acţionarii şi mai ales Bacanu erau acuzaţi de fraude şi în principal de preluarea abuzivă a ziarului. Miza a fost atragerea României Libere de partea puterii de atunci. Legat de participarea lui B`canu în alte afaceri, acesta ne-a declarat: "Eu nu am alte afaceri, şi nici alţii din conducerea ziarului". Şi totuşi l-am găsit pe lista de acţionari sau administratori la cinci firme: Aflux Publiprod, producţie cinematografică şi filme, printre alţii alături de Bogdan Ficeac şi Şerban Bubenek Turconi (fost consilier municipal Bucureşti, fost preşedintele al Casei Naţionale de Asigurări, candidat la Camera Deputaţilor din partea PNTCD); Libera SA, fabricarea de produse alimentare unde este doar preşedinte general iar Societatea R este acţionar alături de alte patru firme din România şi Italia; Perfect Press, fără obiect de activitate declarat, societate formată dintr-o societate românească şi una olandeză, la care este unic administrator; Societatea R care tipăreşte România Liberă, unde în acte apare şi ca administrator al cărui mandat a expirat în februarie 2004; Rodipet, fosta societate de stat de distribuţie de presă scrisă, preluată de cei doi fraţi Awdi, libanezi cu cetăţenie americană, unde apare ca administrator începînd cu jumătatea anului 2004.

• Cornel Nistorescu

Expresiv SA, unde mai deţine numai 7% şi are poziţia de preşedinte al CA, are activităţi legate de publicitate, dar şi de radio (operează licenţa Radio Total). Prin Expresiv, Nistorescu deţine firmele Bernis Art (la Timişoara) şi Expresiv Consulting la Bucureşti (activităţi radio dar pînă la plecarea sa şi plata salariilor pe lîngă cartea de muncă a jurnaliştilor de la Evenimentul Zilei). Nistorescu mai este administrator la firma Info Presa Română (care se ocupă cu editare de carte), unde proprietar este trustul Expres şi JMC Investments din Cipru. JMC este şi acţionară la Amerinvest, societate creată în 2004 şi care se ocupă cu administrarea imobilelor. Nistorescu deţine 3% din postul de radio Europa FM (prin firma Europe Developpment Internaţional România). Urmează un pachet important de acţiuni, la diverse firme importante de publicitate. Nistorescu deţine încă din 1994 10% din firma TBWA Bucureşti, companie care deţine integral alte trei firme de publicitate: Optimum Media Direcţion, Mediwise şi Tequila România, înfiinţate între 2000 şi 2005. De menţionat că Nistorescu a fost cel care s-a ocupat în paralel de gestionarea editorială a Evenimentului Zilei, cît şi de gestionarea economică a ziarului, inclusiv de vînzarea spaţiului publicitar, de multe ori atrăgînd publicitate direct şi primind comision pentru această operaţiune. TBWA este un brand internaţional, o agenţie de publicitate recunoscută.

Revenind la Expresiv SA, trebuie menţionat faptul că în octombrie anul trecut, o mare parte din acţiunile lui Nistorescu au ajuns prin vînzare în posesia a două entităţi ce deţin acum 90% din Expresiv: sindicatul din domeniul petrolier FSLI Petrom şi un off-shore din Cipru, Comac Ltd. Aceste două entităţi conduc în primul rînd către Liviu Luca, proaspăt mogul al presei româneşti (a achiziţionat prin sindicatul său ori prin Petrom Service, Realitatea TV, Radio Total, Ziua, Gardianul şi Averea). În al doilea rînd, ele conduc către Sorin Ovidiu Vîntu. După cum scrie Curentul în 2002, Comac Ltd a apărut ca acţionar misterios la un nou jucător pe piaţa de capital (G M Invest) din 2002, la cîteva luni după ce Gelsor a fost suspendată de CNVM şi declarată falimentară. Dintr-o firmă moartă, G M Invest ajunge rapid în top 10 al clasamentului SVM, întocmit de Bursa de Valori Bucureşti. Consiliul de Adminis-traţie al G M Invest, cît şi cenzorii provin din fosta structură a Gelsor. Comac Ltd mai apare acţionar la Editura Ziua deţinută de Petrom Service şi la Comservil, unde administrator este Gheorghe Raţiu (colonel de Securitate, om de încredere şi asociat cu Sorin Ovidiu Vîntu) cel care a pus pe picioare pentru Vîntu întreaga reţea Gelsor.

• Sorin Roşca Stănescu

A debutat ca ziarist în '70 la revista Amfiteatru, fiind student în anul I al Facultăţii de Drept. "Am început să lucrez ca ziarist pentru că muream de foame. Am lucrat numai pe investigaţii încă de la început." În timpul comunismului, investigaţiile jurnalistice nu puteau trata subiecte prea delicate. Roşca ne dă un exemplu de ce se putea ancheta: "am făcut o anchetă în lumea prostituatelor, despre ceea ce cred acestea despre artă". În '72 lucra deja la Viaţa Studenţească. A lucrat apoi la Informaţia Bucureştiului. În '87 s-a decis să predea carnetul de partid, dar după o serie de presiuni şi-a reconsiderat gestul şi a ajuns să lucreze împreună cu Horia Tabacu la departamentul Social. Roşca Stănescu a recun-o-scut public faptul că a colaborat cu fosta Securitate, cel puţin în ceea ce îi privea pe studenţii străini din Bucureşti.

După "90 scoate Libertatea pe scheletul fostului ziar comunist Informaţia Bucureştiului. Participă la munca în redacţie a ziarului "România Liberă", primul ziar proaspăt privatizat, şi pune bazele unei secţii de investigaţie. Are mînă liberă la angajări şi de aceea primeşte pentru prima oară porecla "Naşul". Coordonează în "93 şi o altă tentativă de apariţie editorială, Ultimul Cuvînt, care se stinge la fel de repede precum a început. Participă la pornirea EVZ sub coordonarea lui Cristoiu, pentru care face angajări în parcarea din faţa Casei Scînteii (erau cozi de sute de oameni care vroiau să devină ziarişti) şi îşi consolidează porecla de Naşul. Mihai Băcanu de la România Liberă îi propune să scoată împreună ziarul Ziua, dar din cauza unor probleme financiare ziarul Ziua este lansat pe piaţă cu următorul acţionariat: 50% pentru omul de afaceri Dinu Patriciu, 48% pentru România Libera şi 2% pentru Naşul. În scurt timp România Liberă îşi vinde acţiunile către Patriciu. Roşca şi-a vîndut în cele din urmă şi el acţiunile, iar ziarul Ziua a fost vîndut grupului Petrom Service. Roşca conduce mai multe ziare în momentul de faţă: Ziua, Gardianul, Averea şi gestionează mai multe proiecte editoriale.

"Am pornit pe nimic şi în 10 ani mi-am vîndut acţiunile pentru 3 milioane de euro."

Într-adevăr, Roşca a pornit de la statutul de reporter la România Liberă, în 1990. El descrie în cîteva cuvinte cum a început să facă presă în anii "90: "veneau multe delaţiuni, verificarea lor dura mult şi era foarte greu să publici informaţii foarte bine verificate."

Acum este un prosper om de afaceri, care gestionează şi o parte a imperiului mediatic ce s-a format la umbra sindicatului Petrom şi a lui Sorin Ovidiu Vîntu.

Roşca este acţionar sau administrator la 15 firme în România. şapte dintre ele au legătură cu presa. Este vorba de Ziua SRL, unde şi-a vîndut acţiunile către Petrom Service şi Comac Ltd din Cipru, dar a rămas administrator prin intermediul firmei Media Protection (activităţi de consultare pentru afaceri şi management) pe care o deţine integral. Tot prin intermediul Media Protection deţine 10 procente din Best Media Press, societate care editează ziarul Gardianul, unde Naşul a devenit şi administrator. Deţine acţiuni la societatea Grupul Editorilor şi Difuzorilor de Presă unde este şi preşedintele CA. Societatea aceasta operează reţeaua de vînzare a presei scrise "Acces Press" iar în CA se găsesc nume sonore ale media din România. Mai deţine procente în agenţia de ştiri "Rusia la zi", la "Ziua de Constanţa" şi în tipografia "ESOP Omega". Urmează opt firme cu diverse obiecte de activitate, fără legătură cu presa: producţie de alcool (Agricola Alcohol Product SA), producţia de scaune (Agrochim Impex), agricultură (Agricola SA), restaurante (BO - NA Co 95), comerţ cu amănuntul şi cu ridicata (Ethos Med şi Elada Tours), turism (Marina Club) şi activităţi recreative (Captain Port Service).

• Horia Alexandrescu

A debutat în presă în '71, la Sportul. În '77 s-a mutat la Scînteia iar în '89 a ajuns la secţia Sport a Tineretului Liber. Nu a avut nici o problemă cu regimul şi presa comunistă. Este locul unde l-a prins Revoluţia. Noua echipă de la Tineretul Liber l-a desemnat secretar general de redacţie. După trei luni a înfiinţat Sport Star, un ziar care a eşuat. În toamna lui '90, Adrian Sîrbu l-a chemat să facă împreună Curierul Naţional. Au fost 6 jurnalişti cu cîte 5 procente, iar ca manager şi administrator a fost chemat George Constantin Păunescu, care a primit 5%. În '92 toţi şi-au vîndut acţiunile către Păunescu, în momentul în care Sîrbu a dat semnalul, nemulţumit de rezultatele financiare. "Nimeni nu avea bani. Eu mi-am vîndut Dacia să intru ca acţionar. Păunescu avea un Audi 80 terminat şi Sîrbu un costum de in, de rîdeam toţi de ei. Păunescu a fost chemat pentru că nici unul dintre noi nu ştia nimic despre economia de piaţă".

După Curierul Naţional, Alexandrescu a pus bazele cotidianului Cronica Română şi ale săptămînalului Ţara. În final a îngropat cele două proiecte şi în ultimii ani a realizat cotidianul Independentul. "Din fiecare loc unde nu mi-a convenit mi-am dat demisia şi am plecat cu zeci de jurnalişti după mine." Aspiraţiile sale la un succes media sînt mai degrabă mici: "Consider că cel mai mare succes al meu este că la trei ziare unde am fost director nu am întîrziat cu o zi leafa sau taxele către stat."

Principalul client al avioanelor prezidenţiale din ultimii 15 ani deţine acţiuni în cinci companii legate de domeniul media, însă nu se bucură de acţionari tocmai respectabili. Cea mai veche firmă a sa este "Trustul de presă CROM", se ocupă cu editarea ziarelor, însă are ca acţionari majoritari două benzinarii (M&M Oil din Cluj şi Cargo Company din Iaşi). Mai mult decît atît, la acţionarul majoritar Cargo Company, 3 din cei 5 acţionari persoane fizice au apărut în materiale de presă ca infractori dovediţi cu condamnări penale în domeniul evaziunii fiscale. O altă iniţiativă privată este Romanian Media, care se ocupă cu editarea cărţilor, şi unde acţionar este Cristian Burci, patron al Prima TV şi implicat în diverse scandaluri economice. Horia Alexandrescu este membru în consiliul de administraţie al Grupului Editorilor şi Difuzorilor de Presă, unde este coleg cu alţi cîţiva dinozauri ai presei româneşti. Apostrof Press şi Consulting Press sînt două srl-uri de familie, care au ca obiect de activitate editarea ziarelor.

• Dumitru Tinu

Dumitru Tinu a debutat şi şi-a încheiat cariera de jurnalist în cadrul aceleiaşi redacţii: Scînteia - devenită apoi Adevărul. El a început să lucreze în redacţia ziarului Scînteia în '62, la terminarea Institutului de Limbi Străine. S-a îndreptat către departamentul de Externe şi s-a specializat pe acest domeniu. Nistorescu declara într-un articol că "Tinu nu a fost doar ziarist. Cel puţin un deceniu el a funcţionat şi pe postul de expert în politica externă a României. În acei ani, scria referate, chiar luări de poziţie şi cuvîntări ale mai-marilor vremii". Din postura de simplu redactor, Tinu a ajuns să conducă ziarul Adevărul şi pentru un timp a fost preşedintele Clubului Român de Presă. Cristian Tudor Popescu, urmaşul său la conducerea ziarului Adevărul şi a CRP este de părere că evoluţia şi schimbarea Adevărului după revoluţie s-a făcut foarte greu din cauza mentalităţii comuniste a celor care lucrau în redacţie. Ziarul ducea din inerţie o politică pe faţă de susţinere a lui Ion Iliescu. Popescu îl descrie ca pe un "ziar de propagandă stîngistă ordinară şi jenantă", la care a lucrat din greu spre a-i schimba orientarea.

Pe tot parcursul acestei metamorfoze a avut loc o serie de momente cruciale cum ar fi privatizarea, moment în care tot patrimoniul fostei Scînteia, inclusiv imobilele de care dispunea, a fost luat de alte persoane, redacţia "rămînînd doar cu pixurile în mînă". Un alt moment crucial a fost debarcarea în 1991, a fostului director Darie Novaceanu. Popescu susţine că împreună cu Dumitru Tinu - care a "trădat" cauza Scînteia - au cîştigat încet-încet poziţii ferme în redacţie şi au reuşit să orienteze ziarul spre centru şi să-l transforme într-o publicaţie independentă şi foarte influentă, în ciuda presiunilor mari la care au fost supuşi.

Activitatea lui Dumitru Tinu în domeniul privat a fost destul de restrînsă, dar bine ţintită. După moarte a lăsat ca moştenire o avere impresionantă pentru un simplu gazetar cu funcţii de conducere. El apărea ca acţionar alături de mai mulţi colegi de la Adevărul la o firmă de publicitate înfiinţată încă din 1991 - Colosal Import Export. La fel, apărea acţionar la firma Ecopress Mărul de Aur, firmă care opera cazinoul "Mărul de Aur" de pe Calea Victoriei. Şi nu în ultimul rînd, Tinu a ocupat începînd cu martie 2001 o funcţie în consiliul de administraţie al Societăţii Companiilor Hoteliere Grand, firmă care operează hotelul Marriott. Toate acestea în timp ce conducea din funcţia de director cotidianul Adevărul unde achiziţionase de-a lungul anilor pachetul majoritar de acţiuni.

• Ovidiu Ioaniţoaia

A absolvit Institutul de Limbi Străine şi, pentru că a fost repartizat profesor într-un sat, s-a angajat la ITB unde a lucrat o vreme ca taxator şi controlor. A ajuns într-un post în care făcea traduceri pentru ITB. A debutat în '67, chiar de Crăciun, în ziarul Sportul, după ce a trimis un articol prin poştă. A fost angajat la Sportul pînă în '71, cînd şi-a urmat iubita în Statele Unite. "Mi s-a oferit şansa să conduc un magazin, dar nu aveam tangenţe cu comerţul, aşa că m-am întors după şapte luni". Să pleci şi să te întorci în acea vreme din SUA era mai mult decît dubios - atît pentru organele Securităţii, cît şi pentru prieteni şi colegi. Un an a stat fără nici un loc de muncă, dreptul de semnătura îi fusese suspendat. A fost angajat în "73 de către Păunescu la Flacăra, unde a lucrat fără drept de semnătura pe un post de corector. După un an a fost angajat ca redactor, şi a lucrat în acel post pînă în "86. Din "85, Păunescu a fost dat afară de la Flacăra, fiind îndeaproape supravegheat din cauza anturajului său cu Ion Iliescu. La ziua lui Păunescu, Ioaniţoaia a fost fotografiat de Securitate dînd mîna cu Păunescu în curtea din faţa casei sale, fotografie care l-a dat afară şi de la Flacăra. La acel eveniment se vorbise politică şi se credea că şi Ioaniţoaia face parte din gruparea Iliescu. A fost reangajat în presă, la Sportul, numai după ce a murit şeful Secţiei de Presă, organ al statului care controla toate mişcările presei din România. A pus pe picioare două reviste editate de Sportul - Olimpica şi Fotbal. Revoluţia l-a prins la revista Fotbal, deja ca jurnalist sportiv consacrat. A devenit purtător de cuvînt al Federaţiei Române de Fotbal.

Nu a reuşit să privatizeze ziarul Sportul, care aparţinea ministerului, aşa încît a scos în "91 un ziar nou - Sportul Românesc, cu finanţarea lui Mitică Dragomir. În "97 aveau 90.000 tiraj. Fostul ziar Sportul s-a privatizat în sfîrşit şi a fost redenumit Gazeta Sporturilor, ajungînd în cele din urmă în trustul lui Dan Voiculescu. În paralel cu munca de gazetar de presă scrisă, a pornit în "95 emisiunea Procesul Etapei la Pro TV. În "97 redacţia ziarului Sportul Românesc s-a certat cu Mitică Dragomir şi a migrat în grup spre un nou ziar sportiv - Pro Sport. Şi ziarul acesta a fost adus la 80.000 tiraj. Ultima mutare a redacţiei de sport a fost în 2003, către Gazeta Sporturilor, tot în grup. "Am luat două ziare de la zero, am format o echipă, cu trei sferturi din ei lucrez de 14 ani." Ioaniţoaia ne-a declarat că presiunile în această parte a presei nu au fost chiar atît de mari, dar nici cîştigurile financiare: "sportul este un segment de presă special, nu are acelaşi impact politic".

Ioaniţoaia nu s-a dezvoltat foarte mult pe direcţia afacerilor. Deţine două companii de editare a cărţilor (Press Star şi Sport Net) şi două firme de prestări servicii din domeniul radio şi televiziunii (Press Line şi TOI Media Sport).

• Mihai Tatulici

A debutat în presă ca elev în 1966, la un ziar din judeţul Suceava. În 68 scria la revista Universităţii Al. Ioan Cuza, Alma Mater, unde a ajuns chiar şi redactor şef. În "70 ajunge la Viaţa Studenţească. În "71, după terminarea facultăţii, este pescuit de Nicolae Stoian la Viaţa Studenţească la secţiunea Reportaj. "Acolo am învăţat jurnalistică şi dacă unii dintre noi am supravieţuit după "89 este datorită activităţii din revistele studenţeşti". Ajunge secretar general de redacţie în "79, dar este dat afară. Nu pentru frondă anticomunistă ci pentru că se afla la al treilea divorţ şi nu avea o viaţă morală exemplară. Pentru puţin timp scrie scenarii pentru studiourile Sahia, scrie cărţi şi colaborează la Radio. În "80 ajunge realizator la TVR, unde lucrează fără întrerupere pînă în "89.

Revoluţia îl prinde făcînd emisiuni pentru tineret la TVR. Este etichetat drept prietenul lui Nicu Ceauşescu şi are probleme în primele zile. Şi totuşi depăşeşte acest gen de probleme, iar pe 15 ianuarie inventează programul 2 al TVR, unde i se dă mînă liberă. Primul său succes a fost "Veniţi cu noi pe programul doi", la care a înregistrat rating de 46%. Un alt program lansat este "Revoluţia română în direct". "După "93 m-a pasionat marketingul TV, am fost specializat în mai multe rînduri, din "90 pînă în "93 de către postul german ZDF." Tatulici pune bazele postului Tele 7 ABC de unde în "95 demisionează pentru a se muta la Pro TV. "Din acest moment nu am mai lucrat ca angajat, mi-am făcut propriile firme. În paralel cu Pro TV am deschis revista Privirea." În "96 fondează Clubul Român de Presă. În acest moment este director de programe la Realitatea TV.

• Mihai Tatulici

Tatulici are cîteva companii lansate în domeniul media. Astfel, la revista Privirea deţine majoritatea împreună cu soţia lui. La fel şi în cazul unei firme de producţie cinematografică (N & T Trading). Deţine apoi împreună cu omniprezentul investitor media, Sorin Ovidiu Vîntu, o televiziune rămasă la stadiul de proiect (G TV) şi Mihai Tatulici Production (acţionar majoritar Imola). Tatulici este coleg de Consiliu de Administraţie cu Roşca Stănescu la Grupul Editorilor şi Difuzorilor şi a investit bani într-o firmă de comerţ cu produse zaharoase (MCM Network) şi o asociere cu trustul PRO în firma Mediafest. Numele lui Tatulici a apărut într-o depoziţie la dosarul de crimă organizată al fraţilor Cămătaru. Ziaristul era acuzat în presă că a participat la o operaţiune de intimidare a unor parteneri de afaceri ai soţiei sale, operaţiune unde au fost folosiţi recuperatori şi unde Tatulici s-a folosit abuziv de calitatea sa de jurnalist.

• Dan Voiculescu

Înainte de Revoluţie a lucrat cu ICE Dunărea şi a fost director la controversata firmă de comerţ exterior Crescent. Imediat după decembrie '89 devine un important şi influent om de afaceri, motiv pentru care este suspectat că şi-a însuşit bani din fondurile lui Ceauşescu sau ale Securităţii. De altfel, ziarul România Liberă a dedicat o serie de articole pe această temă. Considerîndu-se calomniat, Voiculescu acţionează redacţia în judecată şi cîştigă procesul. Prima tentativă de a se lansa în afaceri media o are în 1992 cînd, la propunerea lui Dan Diaconescu şi Marius Tucă (pe atunci angajaţi la Curierul Naţional) înfiinţează săptămînalul Jurnalul de Duminică. Apar doar cîteva numere şi apoi aceştia fondează, la începutul lui '93, Jurnalul de Bucureşti. În vara lui '93, Voiculescu investeşte în cotidianul Jurnalul Naţional, proiect susţinut de către Tucă şi Diaconescu. La vremea aceea era singurul ziar cu tipografie proprie. Apar pe rînd: Preţul Succesului, Sport 21, Matinal, Radio Romantic, Antena 1, Gazeta Sporturilor (unde aduce întreaga echipă a lui Ovidiu Ioaniţoaia) şi Săptămîna Financiară. Florin Brătescu a fost numit primul director la Antena 1 în semn de recunoştinţă pentru gestul lui Brătescu de a-l ascunde pe Voiculescu în timpul Revoluţiei în perioada în care acesta era vînat. În funcţii importante în trustul creat de Voiculescu s-au perindat personaje precum Costică Rotaru (actual adjunct la SIE) şi Cozmin Guşă (politician PUR, PSD, PD şi PIN).

Voiculescu declară că priveşte presa ca pe o afacere şi nimic mai mult.

Pe lîngă un puternic trust de presă, Dan Voiculescu a fondat o mulţime de afaceri în toate domeniile, cît şi un partid - Partidul Conservator fost Umanist. Imperiul său financiar a fost subiectul mai multor anchete de presă.

• Adrian Sîrbu

Solicitările noastre de a purta o discuţie cu Adrian Sîrbu s-au lovit de refuzul acestuia. Mai mult, purtătorul de cuvînt al mogulului de presă ne-a declarat că Sîrbu nu acordă interviuri din principiu şi că nu poate răspunde nici măcar la o listă de întrebări.

Sîrbu nu a avut o activitate jurnalistică în timpul regimului comunist. A absolvit Academia de Teatru şi Film, secţia regie de film. Declară că a regizat pentru studiourile Sahia Film peste o sută de documentare şi scurtmetraje. Foşti colegi de-ai săi ne-au declarat însă că era un simplu operator care-şi mai cîştiga existenţa făcînd şi fotografie. În timpul Revoluţiei s-a aflat în mijlocul evenimentelor, foarte aproape de viitorii actori politici grupaţi în jurul lui Ion Iliescu. A reuşit să filmeze numeroase scene sensibile, motiv pentru care a fost suspectat că şi-a negociat înregistrările contra unui capital financiar şi de relaţii care l-a ajutat la startul în afaceri. Imediat după Revoluţie s-a dovedit a fi bun prieten cu premierul acelor ani, Petre Roman. În "90 devine şef de cabinet al premierului Roman, apoi ocupă funcţia de secretar de stat pentru Mass-media în Ministerul Culturii. Sesizează potenţialul afacerilor din domeniul media şi pune bazele ziarului "Curierul Naţional" - primul ziar privat - împreună cu unul dintre fraţii Păunescu şi cu sprijinul cîtorva jurnalişti. Renunţă la această investiţie şi se concentrează pe construirea trustului Media Pro: pornirea agenţiei de presă Mediafax, postul radio ProFM, televiziunea ProTV. În '98 cumpără studiourile Buftea, transformate în Studiourile Media Pro. Dezvoltă o reţea de ziare locale, reviste, tipografie şi distribuţie de presă. Trustul său a pus bazele unor pepiniere de formare de jurnalişti pentru nevoile interne - Universitatea Media, Colegiul şi Institutul Pro.

Sîrbu se lansează în puţine afaceri care să nu aibă legătură cu mass-media, pleiada sa de firme gravitînd în jurul imperiului media Pro. Zeci de firme deservesc acest imperiu, trăind de pe urma menţinerii lui în viaţă.

• Corneliu Vadim Tudor

S-a angajat la România Liberă în '72, imediat după terminarea facultăţii. A activat la departamentul Social, avînd diverse rubrici permanente. "Am făcut o anchetă la Tricodava, de mare succes, în urma căreia toată conducerea a fost dată afară." În '74 scrie la revista Magazin, unde i se deschide şi un proces de plagiat. "Totul a fost din cauza unui secretar general de redacţie bătrîn, care mi-a pus semnătura pe un text pe care eu îl tradusesem doar. El a încurcat articolele şi Păunescu mi-a deschis un proces de plagiat." În '75 întrerupe cariera jurnalistică pentru că este luat în Armată. Nu se mai întoarce la Magazin, ci devine jurnalist la Agerpres, de la sfîrşitul lui '75. Mai bine de 14 ani lucrează în agenţia de presă a statului, pentru ca în iunie '89 să-şi depună brusc legitimaţia de agenţie şi carnetul de partid. Astfel că Revoluţia îl prinde şomer. Deschide împreună cu scriitorul Eugen Barbu revista "România Mare" în iunie '90. Revista este făcută cu ajutorul unui împrumut de 10.000 de dolari, venit de la un român plecat în Germania. La numai un an de la înfiinţarea revistei este pornit şi partidul România Mare. Din '92 pînă în 2000 în paralel mai publică şi revista Politică. În 2004 lansează cotidianul "Tricolorul". Gazetăria pe care o face este menită să-i atragă suport politic: "dintr-o revistă am făcut un partid! Vă daţi seama ce-aş putea face dintr-o televiziune?"

Vadim a lansat un curent în presă: acela al publicării unor torente de informaţii de scandal sub formă de dezvăluiri, fără minime verificări. "Eu ceream oamenilor mei plicuri cu documente despre bandiţi, şi nu plicuri cu bani", descrie Vadim începuturile revistei sale.

Vadim are acţiuni doar în două edituri (România Mare şi Speranţa) şi într-o firmă de distribuţie de presă, Anota Impex.

• Udroiu - Rompres

În toată istoria sa post-decembristă, agenţia Rompres (denumită în trecutul său comunist Agerpres) a fost condusă de jurnalişti fără valoare, porniţi să facă pe plac puterii politice care i-a instalat în fotolii, deşi agenţia este o instituţie publică finanţată din bani publici. Agenţia de ştiri Rompres a avut un rol important în felul în care a evoluat presa din România, mai ales în primii ani, pînă la apariţia agenţiilor de ştiri private şi dezvoltarea reţelelor de corespondenţi ai posturilor radio, TV şi ai diverselor publicaţii. Exact în aceşti ani, în fruntea Rompres a fost instalat Neagu Udroiu, un gazetar cu puternice rădăcini comuniste.

Udroiu a început să lucreze ca muncitor la fabrica Vulcan, după care în '64 a avansat la statutul de inginer absolvind Institutul Politehnic în paralel cu turele de muncitor. Activitatea aceasta îl califică pentru o importantă carieră jurnalistică, spre care îşi ia avînt cu ajutorul Partidului Comunist Român în '66. Ocupă funcţii importante pentru aparatul de propagandă comunist: este director al Societăţii de Radiodifuziune pentru mai mulţi ani după care intră în conducerea Agerpres. Între cele două staţii primeşte cadou pentru bună purtare un stagiu de un an la o bursă în Statele Unite (World Press Institute, '73 - '74). Ocupă mai toate palierele de conducere în Agerpres, unde ajunge secretar general al agenţiei şi face parte din echipa de jurnalişti care însoţeşte şi relatează despre vizitele externe ale cuplului Ceauşescu. Între timp publică mai multe reportaje, strînse sub forma unor volume, majoritatea reportaje din străinătate. Este limpede că poziţia pe care o ocupă în Agerpres, apropierea de cuplul Ceauşescu şi libertatea de mişcare în exterior nu se puteau obţine fără participarea la un proces susţinut de transmitere de informaţii, în beneficiul organelor Securităţii. Anul Revoluţiei îl prinde ca trimis special la Naţiunile Unite. Acest personaj este adus de către Ion Iliescu în fruntea agenţiei de ştiri Rompres (proaspăt rebotezată în '90 din Agerpres). El ocupă respectiva funcţie pînă la sfîrşitul lui '96, şi promovează pe posturi de conducere în cadrul agenţiei cam aceleaşi figuri triste de gazetari care au servit intens regimului comunist.

Pe timpul regimului Constantinescu, între '96 şi 2000, Udroiu ocupă o funcţie de director media la Institutul de Studii Sociale. Odată cu revenirea la putere a lui Ion Iliescu, Udroiu este trimis ca ambasador al României în Finlanda. Pentru servicii deosebite aduse patriei, Udroiu nu a fost disponibil pentru comentarii, domiciliul său fiind încă în Finlanda.

• Portret de dinozaur

Am creionat portretele personajelor principale din acest material, aşa cum reies ele din fiecare interviu în parte sau chiar din declaraţii publice. Fiecare gazetar de pe lista noastră îi vede altfel pe toţi ceilalţi strînşi sub umbrela de dinozauri media.

Referindu-se la jurnaliştii care au răzbit din regimul comunist în presa de după '89, Ion Cristoiu are o observaţie interesantă: "Vedetele dintre jurnaliştii dinainte de '89 nu au supravieţuit". Cei care au ajuns să pună bazele presei provin din eşaloanele inferioare ale presei comuniste. Este, de altfel, modelul pe care l-a urmat şi noua clasă politică din România, provenită în marea ei parte din eşaloanele secunde ale activiştilor PCR şi UTC. Mai departe, Cristoiu le reproşează tuturor conducătorilor de gazete că nu mai au patima gazetăriei: "E o mare problemă a lor că nu au ştiut să se oprească din îmbogăţire. Ca gazetar trebuie să ai o rezervă pentru independenţă şi atît. Ei au acceptat să fie mituiţi de PSD pentru că au rămas fără ambiţie. Toţi şi-au investit banii în luxul propriu, dar nu au investit în presă. Nu am avut o creştere de la butic la trust."

Vadim consideră că "în afară de Cristoiu şi Băcanu, restul nu pot fi consideraţi ziarişti buni" şi adaugă: "UTC naşte monştri. Din revistele de tineret au ieşit numai activişti, Nistorescu şi toţi ceilalţi" referindu-se desigur la publicaţii ca Viaţa Studenţească sau Scînteia Tineretului.

Dan Voiculescu, din postura de patron de presă, este de părere că foştii gazetari au avut de îndeplinit cîte un rol, şi că aceştia sînt uniţi cu bani murdari: "s-au transformat din gazetari în oameni de afaceri." Părere împărtăşită şi de Cristoiu. Voiculescu a continuat: "Sînt oameni falşi, nu au fost dizidenţi, şi sînt oameni duplicitari". De aici decurg trei probleme mari în presă, după părerea patronului şi politicianului Voiculescu: "avem patroni de presă care au alte scopuri decît cele declarate, avem directori sau vectori de opinie care nu merită să fie mediatizaţi ca atare şi asistăm la operaţiuni de şantaj."

Băcanu este tranşant, însă numai cu ziariştii care au făcut exces de zel pe timpul comuniştilor: "ar trebui să se expună singuri punctului 8 de la Timişoara. Stai deoparte, laşi pe alţii mai tineri." Cine judecă însă excesul de zel, atîta timp cît există opinii la polul opus, unde se situează Ioaniţoaia, care este de părere că nu are relevanţă ce a făcut fiecare ziarist înainte: "Trebuia să faci compromisuri ca să trăieşti. Toţi îl înjură pe Păunescu, dar de sub el au ieşit redactori şefi sau chiar directori."

Roşca Stănescu consideră că atît el, cît şi ceilalţi fac parte dintr-o "generaţie de tranziţie, generaţia maurilor."

Pentru Horia Alexandrescu, considerat de o mare parte a comentatorilor drept "ziarist de casă al Puterii, indiferent care ar fi aceasta", dinozaurii pot fi caracterizaţi în felul următor: "noi am trecut de la presa de stil vechi, arhaică, la modern. Noi o să rămînem în istoria presei, pentru că am modernizat presa românească. Sîntem generaţia de construcţie." Şi încheie: "moralitatea ţine de capacitate şi de ambiţie".

Pentru Nistorescu, dinozaurii sînt doar "marii negociatori de publicitate", aşa cum i-a numit într-unul din editorialele sale. Este vorba de Horia Alexandrescu, Sorin Roşca Stănescu, Cristian Tudor Popescu, Adrian Sîrbu şi "ceilalţi" - aici intrînd probabil Mihai Tatulici şi Dumitru Tinu. Toţi foşti colegi ai săi de altfel, din Clubul Român de Presă.

Şi totuşi, cele mai multe descrieri negative am consemnat tocmai despre activitatea profesională a lui Nistorescu. Roşca Stănescu l-a desfiinţat în cîteva cuvinte: "Nistorescu nu a pus bazele nici unei publicaţii, nu a construit presă. Cristoiu l-a scos din rahat." Cristoiu a completat: "Cornel Nistorescu a venit cu un complex, pentru că Evenimentul Zilei pe timpul meu a schimbat guverne, nu era un ziar derizoriu. El şi echipa lui au încercat să minimalizeze chestia.

Într-un editorial legat de criza de la Evenimentul Zilei, Cris-tian Tudor Popescu consemna: "Conducerea Evenimentul Zilei, în cap cu directorul Cornel Nistorescu, nu s-a raliat protestului grupului de redactori. Are omul contract cu patronatul şi nu vrea să piardă o căpiţă de bani. Or fi ele de apărat valorile presei libere, dar pînă la portofel." Tot legat de transformarea gazetarului în om de afaceri, Cristoiu spune în 2004 despre fostul său elev: "mult prea îmbogăţitul, cel care-şi trînteşte o nouă vilă, mai mare decît Palatul Poporului, constituie pentru mine un caz de patologie morală. Am serioase îndoieli că proprietarul firmei Expresiv, beneficiară în regimul anterior PSD a unuia dintre cele mai grase contracte de publicitate, ar şti ceva despre România reală. Din văicărelile lui Cornel Nistorescu lipseşte o televiziune: Realitatea TV. Deşi Realitatea TV a rămas aceeaşi, i s-a schimbat proprietarul. Or, acest proprietar, pe numele lui Sorin Ovidiu Vîntu, e mai nou partener de afaceri cu numitul Cornel Nistorescu. Asta după ce, din cîte-mi amintesc, a fost o vreme cînd moştenitorul meu la Evenimentul Zilei se turmentase denunţîndu-l poporului şi Procuraturii pe Sorin Ovidiu Vîntu pentru afacerea FNI. Sorin Ovidiu Vîntu şi-ar aminti că mai noul său partener a procedat în chip asemănător cu o altă televiziune al cărei proprietar făcea cu el afaceri: Prima TV. Prima TV era ocolită însă cu grijă. Motivul: proprietarul postului era nimeni altul decît Miron Mitrea, cel care-l hrănea din plin pe Cornel Nistorescu cu publicitate la Vagoane Marfă şi Macarale de Port". Şi încheie Cristoiu: "Cornel Nistorescu îşi exprimă dispreţul faţă de Evenimentul Zilei, care dădea ştiri cu găina violată (...) din tîrtiţa găinii violate s-au născut nu numai puii vii, ci şi milioanele sale de dolari din cont." Descrierea făcută de Cristoiu lui Nistorescu poate fi extinsă în linii mari ca model de comportament al dinozaurilor. Sînt nenumărate exemple de ingerinţe ale acestora în ambele sensuri: în partea editorială din postura de patron şi în partea de management din postura de director editorial. Şi nu pentru a oferi consumatorilor de media un produs de calitate, ci pentru a-şi spori propriile venituri.

În rest, fiecare din cei 12 are o anumită etichetă în breasla jurnalistică. Sorin Roşca Stănescu şi publicaţia sa au fost de nenumărate ori acuzate de şantaj. Horia Alexandrescu a fost etichetat că "jurnalistul de casă" al fiecărei noi puteri, iar ziarele pe care le-a condus erau considerate "ziare cu tiraj confidenţial". Dumitru Tinu a fost bănuit pentru relaţiile sale de afaceri cu controversaţii Fatih Taher şi Viorel Hrebenciuc. Tatulici încă a mai rămas în memoria jurnaliştilor cu reclamele sale deşăntate la jocul piramidal Caritas, care s-a prăbuşit în cele din urmă, păgubind sute de mii de români. Voiculescu este veşnic tratat drept fost securist care a gestionat banii lui Ceauşescu. Iar Sîrbu revine constant în atenţia presei cu pleiada lui de firme, care mai de care mai datoare la stat. În plus, Cristoiu îl acuză pe Sîrbu că a distrus presa prin Agenţia de presă Mediafax, care s-a jucat cu informaţia, lăsînd să circule numai anumite ştiri. Referitor la cele două trusturi autohtone (ale lui Voiculescu şi Sîrbu), şi Roşca este convins că cele două trusturi sînt în mari dificultăţi financiare, ceea ce are repercusiuni asupra independenţei editoriale şi le transformă în instrumente de atac sau instrumente politice. În sfîrşit, Corneliu Vadim Tudor este etichetat în fel şi chip de restul jurnaliştilor de pe listă, de la "bufonul naţional" la "căpetenia securiştilor reciclaţi".

Avînd în vedere acest tablou pestriţ al făcătorilor de media din România, concluzia lui Băcanu se impune de la sine: "lucrurile în România nu se clarifică pînă nu dispare biologic generaţia mea".

• Dinozaurii despre presa din România

Iată felul în care fiecare dintre subiecţii acestui articol văd evoluţia presei din ultimii 15 ani. Declaraţiile lor diferite se referă la aspecte importante legate de afacerile de presă şi breasla jurnaliştilor.

• Este presa o afacere?

Cristian Tudor Popescu consideră că presa este o afacere: "Presa nu înseamnă nici analele Academiei, nici reviste de cultură. Este o afacere. Altfel nu poate trăi. Dar este o afacere specială, nu ca oricare altă afacere. Cine neagă caracterul de afacere nu înţelege despre ce e vorba. Presa trebuie să facă profit ca să-şi asigure independenţa. Presa este un bussines. Dar şi business-ul este de mai multe feluri: murdar şi curat. De preferat este să faci unul curat şi se poate face dar foarte greu în condiţiile actuale din România. Presiunile sînt fantastice şi din toate direcţiile."

Tatulici este de părere că "din punct de vedere al business-ului nu e nici o afacere presa. Şi asta din cauza mediului de afaceri incorect, imoral şi a relaţiilor imorale dintre patroni, jurnalişti şi politicieni. E profitabil pentru patronii care intră în zone de trafic de influenţă", conchide Tatulici. Nici Vadim nu este prea încrezător: "presa nu este o afacere. Alţii au făcut avere. Dar ei nu sînt de meserie numai jurnalişti. Presa este o afacere murdară, spre exemplu Tinu avea 8 milioane de dolari din presă. Au fost făcute şi privatizări frauduloase, la România Liberă şi Adevărul."

Cristoiu nu prea are încredere în cei care au deschis afaceri de media la începutul anilor '90: "Este ceva dubios cu cei care au deschis ziare imediat dupa '89. Cum au avut ei ideea, cum au avut ei banii? S-ar putea foarte bine ca oameni din fostele structuri (n.r. - Securitate) să fi venit cu ideea. "Deşi s-a aflat de la început în această afacere, Cristoiu nu a cîştigat precum unii din foştii săi elevi: "Eu am fost naiv, nu m-am asociat de la început. Am cîştigat ca angajat doar. Se cîştigă imens, nu pentru redactori, ci pentru patroni. Era însă şi o viaţă foarte tulbure, poziţia jurnaliştilor era foarte sensibilă - existau chiar ameninţări fizice. Presa nu a fost o afacere pentru mine, dar ca angajat am avut salarii fabuloase. "Cristoiu descrie mediul în care s-au pornit primele publicaţii: "Au existat două tipuri de publicaţii, unele privatizate discutabil, altele înfiinţate de la zero. Aveam cu greu spaţiu, ne înghesuiam cu redacţia şi secretare în acelaşi birou. În timp ce ziarele vechi au pornit pe o bază serioasă, noi am pornit efectiv de la zero."

Dan Voiculescu, patron al unui trust de presă, declară că "banii băgaţi în presă sînt bani furaţi, investiţi pentru scopuri ascunse".

Horia Alexandrescu vine cu o teorie originală: "Este greu ca presa să fie o afacere, pentru că hîrtia este scumpă, iar ziarul nu poate fi vîndut la preţul la care se vinde în afara ţării. "Alexandrescu pledează pentru clădirea de trusturi media.

Singurii optimişti sînt Roşca şi Ioaniţoaia, care consideră că presa este o afacere profitabilă.

• Presa şi afacerile conexe

Cristian Tudor Popescu pune lucrurile în ordine de la început: el consideră că presa şi afacerile nu pot fi amestecate şi că el nu a avut niciodată o firmă. El este doar ziarist şi atît.

Tatulici este de părere că afacerile care nu au nici o legătură cu presa nu se pot amesteca. Interesant concept de la cineva care l-a acceptat ca partener de afaceri pe Sorin Ovidiu Vîntu.

Roşca este un pic ambiguu: "de obicei acţionarii în presă au şi alte afaceri. Important e să nu le amesteci prea tare". Este o poziţie de înţeles, deoarece afacerile conexe ale lui Roşca provin din cele mai diverse zone comerciale.

Băcanu este tranşant: "Afacerile nu se pot amesteca cu presa. Din experienţa noastră trebuie să ai afaceri înrudite, nu e bine să te bagi în alte afaceri."

Horia Alexandrescu ocoleşte un răspuns direct, descriind o stare de fapt: "la început s-a plecat din presă spre alte afaceri. Acum e tocmai invers, oameni de afaceri vin să investească în presă."

Cristoiu nuanţează legătura între afaceri şi presă: "presa se poate amesteca cu alte afaceri, doar dacă acestea nu sînt sprijinite de către presă."

Deşi vedete ale trustului său îşi contrazic în practică patronul, Dan Voiculescu este de părere că "nu e bine ca directorul unui cotidian să fie om politic sau să aibă alte afaceri. Partea executivă din presă nu trebuie amestecată cu alte afaceri".

Vadim conchide: "Presa nu se poate amesteca cu alte afaceri, poate numai cu şantajul".

• Presa - statut special?

Roşca este de părere că "presa este o afacere ca oricare alta, iar ziarele care merg prost sînt instrumente de atac sau instrumente politice." De aceeaşi părere sînt Cristoiu şi Ioaniţoaia.

Ca de obicei, Horia Alexandrescu dă un răspuns învăluit: "presa e o afacere mai puţin profitabilă şi mai problematică. Dar ca angajat, dacă nu-ţi convine pleci".

La acest capitol, Băcanu are o viziune mai aparte asupra întreprinderii de presă: "Eu cred că presa este o afacere specială, iar patronul trebuie să se adapteze la politica ziarului, care este făcută de către redactori."

• Directorul editorial se ocupă şi de publicitate

Deşi a fost o situaţie îndelung practicată şi acceptată, aducătoare de imense venituri mai ales pînă la sfîrşitul lui 2003, majoritatea celor intervievaţi sînt împotriva acestui sistem. Tatulici consideră că "deontologic funcţiile de manager editorial şi economic pot fi cumulate". Singura problemă pe care o identifică cel care a înfiinţat Clubul Român de Presă este una practică: "dacă acelaşi om se ocupă în paralel de ambele domenii, sînt slabe speranţe de reuşită." Şi totuşi, Tatulici revine şi nuanţează: "s-a văzut că nu se prea poate amesteca vînzarea de publicitate cu conducerea editorială, din cauză că este un sistem dubios, iar relaţiile cu jurnaliştii sînt dubioase. Iar clasa politică nu avea nici un interes să schimbe ceva."

Cristoiu este hotărît, iar Ioaniţoaia confirmă: "nu poţi fi şi director şi manager şi patron. Nu mai ai libertate ca jurnalist".

Pentru Roşca funcţiile se amestecă: "eu coordonez totul, dar nu mă implic direct".

Horia Alexandrescu nu vede nici o problemă deontologică în a amesteca cele două activităţi. Singurul obstacol: "pierzi 70% din timp cu probleme manageriale".

Şi Cristian Tudor Popescu crede că se poate comasa funcţia de director editorial cu cea de management economic: "De ce să nu se poată? Este normal ca redacţia să aibă un reprezentant în Consiliul de Administraţie. De ce să vină cineva din afară să ne spună ce să facem cu banii cîştigaţi de noi? Doar în trusturile mari care pe lîngă presă mai desfăşoară şi alte afaceri, cum sînt în Occident, este normal ca partea de management economic să fie diferită."

• Efectele publicităţii de stat

Publicitatea de stat a întreţinut un sistem media fărîmiţat, cu o puzderie de apariţii editoriale aproape fără cititori şi fără impact. Sînt foarte puţine titluri cu acoperire naţională care vînd peste 100 de mii de exemplare, raportat la o populaţie de 22 de milioane. Presa aceasta divizată este lipsită de putere şi dependetna de guvern, fapt care se observă în perioadele unor drastice schimbări politice, care afectează direct chiar şi cele mai puternice instituţii media. Pare a fi un obiectiv premeditat al fostului regim, după părerea lui Ion Cristoiu, care acuză: "Regimul PSD a făcut un lucru foarte grav, a scos presa din economia de piaţă. Directorii de ziare au devenit fără griji faţă de tiraj, au uitat publicul ţintă. Dacă nu ţii cont de cititori începi să minţi, să faci jocuri". Cristoiu este de părere că presa pînă în acest moment "este subvenţionată ori de către stat, ori de către cîrnăţari, adică oameni care nu intenţionează să facă afaceri de presă". Din aceste motive Cristoiu nu mai are încredere în investitorul român, bănuindu-l că nu urmăreşte decît să şantajeze.

Cristoiu adaugă despre publicaţiile cu tiraj foarte mic: "puzderia de publicaţii cu tiraj mic înnebuneşte cititorul. În plus, rezultă forţa de muncă foarte slabă, cu salarii mari. Din cauza slabei pregătiri a jurnaliştilor, la cititor ajung informaţiile pe care le vrea Puterea".

Ioaniţoaia declară că sînt prea multe ziare care trăiesc dubios, ascund interese economice şi înghit sute de mii de dolari.

Băcanu identifică şi problema: "nu a funcţionat Fiscul, dacă ar fi funcţionat ar fi fost linişte şi ordine. Există grupuri de interese - politice care susţin artificial presa. Eu nu am încredere în imperiile astea care se creează, care sînt subvenţionate. Pe piaţa românească sînt prea multe televiziuni şi ziare".

Voiculescu este de părere că publicitatea de stat a corupt presa, iar Horia Alexandrescu adaugă: "în ultimii ani, agenţiile de publicitate au controlat presa".

Cristian Tudor Popescu declară că Adevărul a beneficiat de multă publicitate de la stat, dar niciodată acest lucru nu a influenţat politica editorială. Şi chiar dacă ar fi dorit, nu putea să renunţe la publicitatea de stat pentru că l-ar fi tras la răspundere patronatul. "Partea tristă este că ştiu cazuri de la ziare cu pretenţii care au şantajat pentru a obţine publicitate de stat. Noi am adus publicitate de stat în condiţii de onestitate profesională", a adăugat Popescu.

• Ce au dat breslei jurnaliştilor.

Că dinozaurii media au tras foloase de pe urma jurnaliştilor din România, este foarte clar. Ce au dat ei înapoi breslei? Tatulici consideră că el a format oameni: "la Pro am adus 150 de jurnalişti şi unii au devenit vedete. Totuşi, piaţa media a evoluat prost, facultăţile de jurnalism produc sub orice critică. Suma greşelilor în produsele jurnalistice bate orice imaginaţie".

Ioaniţoaia este de părere că ar trebui o şcoală de presă. "Dar nu cred în diplome pentru jurnalişti. Eu am format o echipă cu care am ridicat două ziare de la zero şi mare parte din echipă este încă alături de mine după 14 ani".

Voiculescu este un patron de jurnalişti nefericit: "am specializat la locul de muncă, dar deşi avem 2.000 de angajaţi, nu avem încă specialişti." Voiculescu nu consideră că instituţiile media ar trebui sa se implice şi în centre de formare jurnalistică.

Horia Alexandrescu rezumă formarea jurnalistică la mîncare: "am dat la sute de jurnalişti să mănînce. În România este criză de ziarişti, mai mult sînt grefieri cu reportofoane".

Şi Adevărul este considerat o reală şcoală de presă, în opinia lui Cristian Tudor Popescu. "Este unul dintre lucrurile care mă justifică existenţial. Este o mare fericire pentru mine faptul că nu există în toată ţara o asemenea concentrare de ziarişti buni cum este la Adevărul."

• Pro sau contra sindicat

Cînd vine vorba de un sindicat al jurnaliştilor, majoritatea patronilor strîmbă din nas. Nimeni nu vrea ca orele suplimentare să fie contabilizate, sau concediile să fie acordate chiar în fiecare an. Şi nici ca jurnaliştii să poată refuza diversele comenzi editoriale.

Roşca, deşi membru al CRP, declară: "sînt pentru un sindicat puternic, celorlalţi patroni le este frică însă". Băcanu întăreşte ideea: "e nevoie de un sindicat puternic al jurnaliştilor." Şi totuşi, deşi sprijină ideea unui sindicat, Băcanu merge în paralel şi pe mîna CRP, pe care îl vede funcţional.

Ca orice patron, Voiculescu nu iubeşte sindicatele: "ideea de sindicate nu-mi sună bine, dar nici nu am nimic împotriva celor care intră în sindicat". Ceea ce nu se poate spune despre Nistorescu, care a declarat public în urmă cu trei ani: "dacă cineva de la mine din ziar se înscrie în sindicat, îl dau afară a doua zi!"

Conform jurnaliştilor din cadrul trustului Pro, reiese că nici Adrian Sîrbu nu îndrăgeşte ideea de sindicat al ziariştilor, ba chiar încearcă să-i facă pe angajaţi să bage bine la cap acest lucru.

Cristoiu este clar pentru o Lege a Presei, în timp ce Băcanu răsuflă uşurat că s-a bătut cu succes împotriva a 20 de tentative de a se impune o Lege a Presei.

Cristian Tudor Popescu susţine categoric: "se simte nevoia unui sindicat puternic pentru că au apărut constrîngeri patronale dure asupra jurnaliştilor. Dar aici e o problemă cu Clubul Român de Presă care reprezintă toate cele trei categorii într-o organizaţie: editorii, jurnaliştii şi patronii. În afară de Club trebuie să mai existe un sindicat puternic care nu există."

• Poligon de încercări

Evoluţia presei din România nu este văzută la fel de către cei 12, dar majoritatea recunoaşte faptul că, în multe cazuri, ziarul ca spaţiu s-a transformat într-un cîmp de luptă, iar ziaristul într-o unealtă. Este vorba de o epocă a dosarelor servite care stau în spatele marilor dezvăluiri. Tatulici consideră că presa din ultimii 15 ani a fost un "poligon de încercări" şi a cuprins "toate tipurile de abateri". Voiculescu avertizează că presa este încă în stadiul de unealtă de manipulare: "sper într-o etapă în care presa să fie sursă de informaţii şi de cîştig."

Roşca susţine că presa a fost mai bună decît România, dar tot bolnavă a rămas: "nu este o presă prea curată, avertizează Naşul, iar lucrurile grave se întîmplă mai ales în presa locală." Concluzia este totuşi optimistă şi vine tot din partea lui Roşca: "Cel mai semnificativ e că presa în ansamblu e liberă prin diversitate şi că a fost prima instituţie care a intrat în economia de piaţă".

• Cartelul Presei

Exact faptul că presa este considerată liberă în ansamblu ei este cel mai periculos concept la ora actuală, care a permis abuzuri şi cenzură, cît şi apariţia de-a lungul timpului a nenumărate subiecte tabu. Diversitatea presei am ilustrat-o în rîndurile de mai sus. Este totuşi o diversitate dubioasă, este ceea ce îi leagă pe cei din CRP, Club care de fapt legitimează din '98 grupul dinozaurilor media. Efectul pe care l-a avut CRP printre jurnalişti este egal cu efectul produs de FSN (şi urmaşele lui) în politică. Membrii acestui cartel de proprietari media au fost foarte uniţi, deşi sînt tot atît de diferiţi. Mult timp a funcţionat o înţelegere tacită între proprietarii din CRP, şi anume ca jurnaliştii care pleacă prin demisie de la un patron din CRP să nu fie angajaţi de nici unul dintre ceilalţi patroni. Cornel Nistorescu, unul dintre membrii CRP pînă în toamna anului trecut, declara despre organizaţia în care a activat fără probleme, mai mulţi ani profitabili: "Clubul, iniţiat ca o organizaţie a proprietarilor de media, mai apoi a fost tras discret pe calapodul unei organizaţii profesionale". Cu ocazia altei apariţii, Nistorescu declara: "Unul din motivele plecării mele din Clubul Român de Presă: de ce să stau acolo cu nişte oameni care acceptau să primească bani de la stat?" Şi nu numai, dar în schimbul acestor bani, ziarele şi televiziunile respective sînt acuzate de fostul membru CRP că "trăiesc cu puterea într-o simbioză perfectă şi joacă împreună un spectaculos carnaval al libertăţii de exprimare!"

Cît timp au fost un grup compact, patronii, directorii şi puţinii gazetari din CRP şi-au adjudecat rolul de moralizatori naţionali şi formatori de opinie, monopolizînd dezbaterile televizate.

• Gazetarii negustori

Practic, dinozaurii media se creionează ca un grup aparte tocmai prin detaliile legate de viziunea lor asupra presei, din felul în care s-au comportat cu jurnaliştii angajaţi, din istoria personală ascunsă sau inventată, din parteneriatele şi afacerile dubioase pe care le-au iniţiat în ultimii ani. Foştii gazetari comunişti s-au transformat în oameni de afaceri, dar felul în care şi-au condus afacerile la umbra activităţii de jurnalişti integri îi califică cel mult pentru apelativul de negustori.

• Promotorii autocenzurii

Prin afacerile pe care le-au făcut, dinozaurii media au acţionat exact ca oamenii politici şi de afaceri pe care îi stigmatizează în presă. În cele mai multe cazuri şi-au folosit firmele de publicitate pentru a vămui reclama intrată în ziar, indiferent de proprietarul ziarului. Pentru a obţine publicitatea nu s-au dat în laturi de la trafic de influenţă. Însă reţeaua de interese a fiecăruia în parte, a dus în scurt timp la cenzură internă şi la apariţia subiectelor tabu. Ziariştii angajaţi au deprins rapid autocenzura, ceea ce le-a distrus reflexele. Majoritatea jurnaliştilor nu are exerciţiul investigaţiilor şi al documentării critice şi obiective. Dinozaurii media nu au dat nimic breslei care le-a adus atît de mult profit. Practic, ei au fost o frînă în dezvoltarea socială. În plus, în cea mai grea perioadă prin care a trecut media, 2000 - 2004, dinozaurii au tăcut. A fost şi cea mai bănoasă perioadă pentru ei. Cei care au început să vorbească au făcut-o numai înainte de alegeri, după ce înţelegerile financiare cu politicul nu se mai puteau realiza şi oportunitatea unor noi înţelegeri se arăta la orizont.

• DeFormatorii

Dinozaurii media nu dispar din viaţa publică. Unii se ceartă între ei, alţii intră într-un con de umbră, dar revin de fiecare dată în forţă, leagă noi alianţe, apar ca analişti sau comentatori pentru orice tip de eveniment. Aceştia sînt cei care au clădit presa în România. Fiecare în parte declară că a format cel puţin 100 de jurnalişti, dintre cei care acum au început să ocupe funcţii de conducere în media. Au făcut şcoli de presă în interiorul redacţiilor, dar au transmis propriul model viciat. Pe structura încropită de ei s-au clădit radiourile şi televiziunile, fiindcă în primii ani s-a dezvoltat presa scrisă care a exportat masiv forţa de lucru către audio-vizual. Dinozaurii au format şi consumatorii de media. Ei au format şi modul în care reacţionează politicienii, oamenii de afaceri, publicitarii şi chiar interlopii vis-a-vis de jurnalişti: totul este de vînzare, orice este negociabil.

Ştefan Cîndea şi Sorin Ozon, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie 6 septembrie 2005