Falii politice

Nu există un subiect care să fi ocupat mai mult spaţiu publicistic, în ziarele, revistele, cărţile şi emisiunile cu şi despre politică, ale ultimului deceniu, decît cel care vorbeşte despre lume ca o globalitate. Ne-am mutat cu toţii într-un sat global! Istoriile locale s-au vărsat ca nişte rîuleţe în marele fluviu al istoriei globale! Economia lumii a devenit deja o entitate bine constituită, în care se pot distinge regiuni şi continente care nu mai au nimic de a face cu geografia politică! Cumunicaţiile sînt globale, cultura, de la cea de consum la cea de concept, este produsul unui singur laborator global! Planeta este tot mai frecvent privită de noi toţi de la înălţimea care ne permite să o vedem ca o singură entitate, geo-fizică, biologică, socio-culturală şi spirituală, mişcîndu-se periculos într-un univers a cărui hartă începem să o trasăm, nu doar cu imaginaţia şi calculul matematic, ci chiar cu instrumentele produse de ştiinţa globală.

Politica pare să fie teritoriul pe care se dau încă bătăliile de ariergardă. Politica este zona de interacţiune cea mai puţin globalizată a lumii în care trăim. Iar lucrul acesta s-a văzut la fel de clar în picătura de timp a lui 2005, după cum se va reflecta şi în cea care-i urmează, 2006.

Dintre toate regiunile politice ale lumii, Europa a făcut drumul cel mai lung în încercarea de crea o macro entitate, un vector, o structură instituţională, un pat germinativ pe care politica de tip global să poată prinde rădăcini şi să se dezvolte. Uniunea Europeană este cea mai integrată economic, social, juridic, educaţional şi cultural de pe întreg mapamondul. În diferite alte zone se prefigurează procese asemănătoare, dar gradul de integrare sistemică atins este încă departe de ceea ce Europa a reuşit în 50 de ani de construcţie instituţională. Cu toate acestea, integrarea politică nu dă semne de progres. În ciuda discursurilor pro-europene, politicienii Europei au arătat şi în 2005 că nu sînt pregătiţi pentru marele salt înainte. Constituţia Europeană, prima instituţie tare a spaţiului politic integrat, a fost blocată de votul negativ al unor societăţi considerate în topul celor pro-europene: Franţa şi Olanda. Reforma economică a spaţiului european a fost şi ea blocată, în ciuda eforturilor masive ale preşedinţiei britanice. Visul unei economii super-intensiv ştiinţifico-tehnologice va trebui să mai aştepte, timp în care decalajele faţă de noile centre de putere economico-tehnologică se vor adînci. China, India, Japonia şi Statele Unite formează careul de aşi care va domina lumea în care Europa se pregăteşte să devină mai degrabă o semi-periferie. Pe cît de coerent este acest patrulater din punct de vedere al structurilor economico-tehnologice, pe atît este însă de incoerent din punct de vedere politic. China este super-puterea în devenire. Aproape nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că evoluţia ei va modela în cea mai mare măsură structurile şi agenda politicii mondiale în secolul care tocmai a început. Pînă să devină o hiper-putere globală China mai are de rezolvat însă temele de acasă. Cele ale unei restructurări politice din temelie. Etapa Partidului Comunist ca forţă politică inspiratoare şi conducătoare în regim de monopol a celui de-al doilea ciclu de dezvoltare capitalistă, din istoria ţării, nu poate fi decît una de tranziţie. Un sistem politic nou va trebui să fie inventat, pus în operă. Ce fel de actor politic va fi atunci China, nimeni nu poate spune acum. India este un colos economico-social încă şi mai puţin structurat decît China. De aceea, comportamentul său politic în viitor va depinde în cea mai mare măsură de structurarea interioară. Pe de altă parte, China şi India au moştenit o rivalitate construită pe agenda bipolară a războiului rece, dar noul context nu le plasează în condiţii de depăşire a acestui trecut. Vechile teme sînt înlocuite repede cu altele noi, iar rezultatul este continuarea competiţiei politice care s-ar putea transforma oricînd în confruntare sau chiar conflict. China-Japonia formează un alt cuplu de polarizare politică unde tradiţia istorică, războiul rece, prezentul şi foarte probabil viitorul vor face ca rivalitatea celor două mari puteri să nască tensiuni. Nici unul dintre cele trei colţuri ale patrulaterului nu se află într-o relaţie comodă cu Statele Unite. Toate au nevoie de cooperarea cu marea putere de la Apus, dar nici competiţia nu e mai puţin evidentă. Reziduurile bipolarităţii, mai ales cele cu potenţial radio-activ, sînt şi ele o ameninţare masivă pentru liniştea unui lumi globale, lipsită de orice structură politică care să o susţină. Statele deţinătoare de arme nucleare se înmulţesc şi foarte probabil procesul va continua în ciuda riscurilor uriaşe asociate. Majoritatea statelor care se străduiesc acum să atingă potenţiale militare de tip nuclear sînt angrenate în dis-pute, conflicte şi rivalităţi acerbe, istorice, identitare, iar ameninţarea unor "accidente" politice cu rezultanta nucleară se apropie tot mai repede de pragul "evenimentului real". Dintre fostele mari puteri nucleare, Rusia consumă efectele exploziei de super-novă, cu care şi-a încheiat ciclul de viaţă din perioada ultimelor două secole, şi tinde să devină o "pitică albă". Un proces care nu o face nici un partener mai comod şi nici mai previzibil. Angajarea unei strategii de "recuperare" a statutului pierdut este evidentă şi ar putea să fie o trăsătură pe termen lung a politicii sale.

Cît despre "noii haiduci" ai lumii globalizate, despre teroris-mul global, el apare mai degrabă ca un epi-fenomen, periculos, ameninţător, dar totuşi de plan secund, chiar dacă presa continuă să fie fascinată de el şi să-i acorde un loc atît de vizibil.

Într-o lume globalizată economic, comunicaţional, eco-biologic, geo-fizic, cultural şi chiar spiritual, suprafaţa politică a planetei albastre continuă să fie brăzdată de falii adînci care separă plăci tectonice în formare, în continuă mişcare şi instabilitate. De aici vor ţîşni evenimentele politice majore ale anului 2006. Iar ele vor fi mai degrabă de tip conflictual, decît de armonizare şi integrare.