Faliment în Letonia

Faptele, cifrele sunt clare. Să le recapitulăm, totuşi: în ultimul trimestru al anului trecut, economia Letoniei s-a afundat cu peste 10 la sută. Urmează anul acesta, probabil, o scădere de încă 15 la sută. Ţara este pe marginea falimentului. Deficitul bugetar a explodat. Un îm­pru­mut de pes­te 7 miliarde de euro de la Fondul Monetar Internaţional s-ar putea să salveze economia letonă, pe termen scurt. Dar cu un cost: salarii reduse, supraveghere strictă a sistemului fiscal şi agitaţie socială.

Cum s-a ajuns aici? Cum se face că o ţară care a avut aproape un deceniu unul din cele mai rapide ritmuri de creştere economică din Europa a ajuns acum să stea cu mâna întinsă la instituţiile internaţionale de credit?

Anatomia falimentului nu e o ştiinţă simplă. Asta pentru că economia şi societatea nu sunt entităţi simple. Dar aş începe cu un element uşor de înţeles: şomajul.

Aderarea la Uniunea Europeană a adus libera circulaţie şi pentru letoni, ca şi pentru polonezi, bulgari, cehi sau români. Mulţi oameni au plecat "afară" să muncească. Mulţi au trimis bani acasă. Ani de zile am auzit de la politicieni şi de la analişti doar despre părţile bune ale acestui proces.

Pe de altă parte însă, plecarea acestor oameni a avut şi efecte perverse. Economiile post-socialiste aveau, în prima parte a anilor "90, o mare problemă: şomajul. Restructurarea fabricilor socialiste lăsase pe drumuri un procent important al forţei de muncă şi îi forţase pe mulţi să accepte slujbe de circumstanţă, prost plătite. Oricît de regretabil este acest proces, când îl privim din perspectiva celui care e dat afară dintr-un serviciu unde a lucrat două-trei decenii, el a avut şi un efect economic benefic. Economiile est-europene puteau oferi forţă de muncă ieftină, iar pe piaţa internă a muncii apăruse o competiţie dură.

Odată cu plecarea a milioane de persoane în Uniunea Europeană, fie că e vorba de bucătari, de zidari sau de specialişti în lasere, datele problemei s-au schimbat. Competiţia pe piaţa muncii practic s-a evaporat. Devenise aproape imposibil să găseşti pe cineva să îşi repare un simplu robinet. Mai grav, acest proces a luat vîntul din pînze restructurării economice. De ce să faci reforme cînd şomajul a scăzut de la o zi la alta în ultimii 8 ani?

Această scădere a mascat lipsa pe perfomanţă a economiei. Guvernele est-europene s-au felicitat pentru că au scăpat de coşmarul începutul anilor "90, cînd muncitorii blocau drumurile şi nemulţumirea clocotea în cartierele industriale. Însă în realitate era vorba de un simplu export de oameni. Iar cei care au rămas au început, pe o piaţă lipsită de competiţie, să reclame posturi mai bine plătite, din care să nu facă nimic.

Rezultatul? Dornice să îşi umple sacul electoral, guvernele est-europene au sporit salariile şi locurile din administraţie. Au mărit alocaţiile. Au făcut tot ce au putut să cheltuiască cu ambele mîini, în aplauzele celor care credeau că cerul e limita creşterii economice. Pe scurt, au mărit deficitul bugetar şi au accepat rate mari ale inflaţiei. Letonia a ajuns la peste 10% inflaţie şi la un deficit strivitor, de peste 25% din PIB.

Faptul că Letonia a fost stat membru al Uniunii Europene nu a fost de niciun folos. Dimpotrivă. În anumite privinţe, acest lucru a agravat criza. Letonia a încercat să se califice pentru aderarea la moneda euro legându-şi rigid moneda proprie de moneda europeană. La prima vedere, o idee bună. La Riga, nivelul de trai a urcat pe verticală. S-au deschis baruri, hoteluri, magazine. Aceasta era, evident, o creştere a puterii de cumpărare bazată pe o iluzie. Banca centrală eluda mecanismele pieţei.

Dar în această horă toată lumea era prinsă. Chiar şi oamenii de rând, îmbătaţi de noul lor statut de "cetăţeni europeni". Au luat credite cu nemiluita şi au făcut plasamente riscante. Documentîndu-mă pentru acest articol am dat peste diferite istorii personale ale letonilor. Un simplu cetăţean a investit, spre exemplu, în piaţa imobiliară din Bulgaria. În vremuri normale, aşa ceva ar fi fost taxat ca o iraţionalitate profundă. Firmele, la rândul lor, au simţit că operează într-un mediu garantat. Au riscat şi ele.

În cele din urmă, situaţia din Letonia a fost, ca în atâtea locuri din Est, rezultatul unei hipnoze colective. După aderare, fiecare a visat la nemţii sau la francezii care îi vor cumpăra cu preţuri neruşinate apartamentul de la bloc. Oamenii stăteau acasă făcînd, la cîteva săptămîni, socoteli despre cît de bogaţi au devenit fără să facă nimic, doar citind în ziar cît de repede cresc preţurile la terenurile de pe marginea şoselei. Se duceau apoi la bancă, cerînd bani pentru vile ridicate în grabă, pentru excursii de lux sau pentru investiţii fără cap. Iar banca le dădea banii, pentru că acolo lucrau oameni care îşi făceau tot acest gen de calcule. Iar legătura cu euro şi siguranţa că totul merge într-o direcţie asigurată de Providenţa de la Bruxelles au adus Letonia mai aproape de dezas­tru decât alte economii est-europene.