Falimentul comunicării publice

La jumătatea lunii ianuarie, aflat la Viena la Conferinţa Euromoney, viceguvernatorul BNR Eugen Dijmărescu a făcut o declaraţie, hai să spunem, mai degrabă vânătorească, decât de natură financiar-bancară. Ea suna cam aşa: " Leul resimte zilele acestea un atac speculativ care se petrece pe un moment de slăbiciune, de acumulare a mai multor veşti proas­te privind România". În subtext, mesajul era şocant: duşmanul nu ne lasă nici o clipă în pace, dimpotrivă, el stă la pândă cu intenţia să ne lovească când ne e lumea mai dragă, iar acum e gata să răpună... falnicul nostru leu.

Parcă ne-am fi întors prin "tunelul timpului" într-o epocă în care inamicul din afară, niciodată numit, dar ştiut de toată lumea, era arătat cu degetul, iar vigilenţa revoluţionară împotriva lui - o datorie sfântă a fiecăruia. Brr, ce vremuri!

După câteva zile, a venit, fără menajamente, şi replica tăioasă a dlui Mişu Negriţoiu, în calitatea sa de director general la ING Bank România: "Mă întristează cînd văd că se ideologizează turbulenţele de pe pieţele financiare şi BNR vorbeşte despre speculaţii pe leu şi despre "străini". Nu sunt speculaţii, sunt tranzacţii financiare. Ei cred că dealerii, mână în mână cu analiştii, au pus gând rău României."

BNR n-a mai răspuns şi bine a făcut. Intrând în polemică, s-ar fi acoperit de ridicol.

Dacă ar fi fost un episod izolat, atenţia ce i-ar fi fost cumva acordată ar fi părut o exagerare. Pur şi simplu, este lipsit de onestitate să faci caz de un derapaj accidental de la normalitate. Se poate întâmpla oricui şi doar reaua-credinţă sau goana după senzaţionalul ieftin încear­că să exploateze o asemenea scăpare.

Numai că, dacă ne uităm bine la declaraţiile oamenilor politici români, ale guvernanţilor în primul rând, observăm că lucrurile nu stau deloc aşa. Dimpotrivă, suntem tot mai des în ultima vreme spectatori la reacţiile nervoase, la replicile grosolane, aruncate cu aer plictisit, evident superior, de bravii noştri oameni politici. România dă impresia că îşi ia o îndelung aşteptată revanşă faţă de lumea din jurul ei şi ţine cu tot dinadinsul să-şi etaleze independenţa ei faţă de orice. Chiar şi faţă de obligaţii pe care tot ea şi le-a asumat nu demult. Mesaje venite de la diverşi parteneri politici, în special de la Uniunea Europeană, sunt luate în răs­păr, rapoarte ale unor organizaţii şi organisme internaţionale sunt contestate şmechereşte, declaraţii şi opinii ale unor lideri politici sau oameni de afaceri străini sunt persiflate ironic.

Ce mai încoace şi-ncolo, românul e mult mai deştept decât alţii, şi-a văzut sacii în "căruţa" europeană şi i-a venit timpul să arate ce poate! Probabil, aşa o fi gândit şi ex-ministrul Chiuariu, când a intrat într-o polemică rocambolescă cu Comisia Europeană şi a început să o înveţe ce este, de fapt, reforma în justiţie şi cu ce se mănâncă. Experienţa personală îi dădea autoritatea să dea lecţii oricui. Ce-i drept, ceva mai înainte Adrian Năstase făcuse inaugurarea. Pe vremea cînd era prim-ministru, l-a luat în tărbacă pe comisarul european Verheugen că prea "umblă cu corupţia în gură". Nici actualul prim - ministru nu se lasă mai prejos. Agasat de valul de observaţii, venite din toate părţile, privind mărimea periculoasă atinsă de deficitul bugetar, l-a apostrofat indirect pe comisarul european de resort Almunia: " Nu pot să îmi permit să merg cu deficite mai mici când este o nevoie imperioasă de dezvoltare a infrastructurii, de lucrări mediu şi agricultură. Mă interesează mai puţin ce spun ei, dar să nu ne ţină lecţii."

Bine zis! Şi plin de damf patriotic! Nu putem să încetinim tocmai acum dinamis­mul activităţii la autostrăzile neîncepute încă. Dar parcă abia a trecut anul de când politicienii români erau preş în faţa omologilor europeni şi îi tratau cu respectuoasă umilinţă, le anticipau intenţiile şi le completau gândurile, avertizând o populaţie debusolată că, după aderare, nu o să mai fie voie una, n-o să mai fie voie alta, şi tot aşa. Nebuloasa numită aderare apărea românului de rând ca un tărâm plin de interdicţii. Astăzi, toate astea au rămas amintire. Nu că situaţia românului de rând s-ar fi schimbat cumva în bine, dar schimbarea la faţă este uluitoare. Guvernanţii au devenit mai ţâfnoşi, mai intratabili.

Au abandonat orice intenţie de reformă, inerţia din justiţie este la concurenţă cu haosul din agricultură, ideea de proiect economic pentru România este în acelaşi stadiu ca şi acum un deceniu, iar fondurile structurale europene sunt tratate cu suverană nepăsare. În plus, România a reuşit să-şi îngrijoreze partenerii europeni cu emigraţia incontrolabilă de care nici că-i pasă.

Ceva, totuşi, s-a schimbat. Lumea, implicit România sunt ameninţate de o criză economică ale cărei proporţii nu pot fi încă întrevăzute. Şi tocmai acum se rup în figuri guvernanţii, ignorând tot mai frecventele semnale de alarmă la adresa perspectivelor economiei româneşti. Deficitele stau să explodeze, bursa se clatină, leul a intrat în siajul ei, investitorii străini sunt cu un picior pe scara avionului. Sunt anunţate în valuri scumpiri masive la alimente, la gaze, la transporturi şi la încă multe altele, iar primul ministru declară candid că nu vede motive de îngrijorare.

Agenţia de rating Fitch ne scade calificativele de ţară, apoi pe cele ale principalelor bănci, iar Ministerul Economiei şi Finanţelor vorbeşte senin despre problemele la nivel planetar. Opinia publică şi, mai cu seamă, cercurile de afaceri urmăresc cu emoţie acrobaţiile leului, dar nimeni nu se-ndură să facă lumină în ceaţa care s-a lăsat peste burse, peste bănci şi peste moneda naţională. Nimeni nu-şi asumă răspunderea să se adreseze oamenilor, nu făcând propagandă ieftină, ci explicându-le cum stau lucrurile şi ce ne poate aştepta, arătând-le măsurile avute în vedere de Guvern pentru atenuarea efectelor crizei. Dacă, bineînţeles, ar exista asemenea măsuri.

Într-o ţară cu foarte mulţi pricepuţi la economie, cu analişti la hectar nu se găseşte o voce autorizată care să evalueze situaţia, să identifice punctele slabe şi pe cele tari, să contureze variante de ieşire din impas. Se aruncă zeci de milioane de euro pe consultanţi, pe programe despre care nu mai aude nimeni după aceea, dar comunicarea publică într-o problemă de inters vital este, tocmai acum, falimentară. În schimb, la mare preţ este ştaiful pretins diplomatic, aroganţa cu care sunt respinse semnalele venite de la alţii şi, mai ales, hora încrâncenată încinsă pe scena politică internă. Pentru că, nu criza, ci lupta pentru ciolan este grija de căpetenie a politicianului român. Se profilează vremuri grele la orizont, dar după necazuri va veni şi nota de plată a lipsei de luciditate.