Falimentul ONU

În anii '60, o misiune de "experţi" ai programului pentru dezvoltare al Naţiunilor Unite a făcut un raport despre o ţară pe care au vizitat-o. Turismul - au susţinut aceştia - nu este recomandat. Calitatea nisipului nu este bună. Ţara respectivă nu s-a lăsat descurajată. În 1972 a deschis primul hotel. Era vorba despre Maldive, care a devenit apoi regina turismului de lux.

Cam asta este situaţia cu "experţii" ONU. Prezenţa lor a ajuns mai degrabă să stârnească râsul. Ultima, în şirul celor care se amuză, este Federaţia Rusă. Imediat după o vizită la Kiev a Secretarului-General al Naţiunilor Unite a tras exact asupra unuia dintre locurile vizitate (un obiectiv civil). Puţin a lipsit ca Antonio Guterres să nu primească o rachetă Kalibr în cap.

Asta ne aduce la problema zilei. Cel mai mare absent din criza ucraineană e chiar Organizaţia Naţiunilor Unite. Chiar în timp ce scriu acest editorial, trupele ruse au fost filmate trăgând cu lansatoare multiple de rachete... din incinta centralei nucleare de la Zaporojie. Asta în ciuda prezenţei acolo a unei mari delegaţii a Agenţiei pentru Energie Nucleară, o instituţie care raportează Adunării Generale a ONU.

Cancerul a fost prezent în organismul ONU încă de la înfiinţare, în 1945. Ideea acestei organizaţii, la prima vedere, a fost una generoasă. Lumea nici nu ieşise încă din marasmul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar liderii marilor puteri s-au gândit la un mecanism care să reducă sau să elimine posibilitatea războiului între state.

Necazul este că planul a fost executat fără nici un fel de noimă. Principalul vinovat a fost Roosevelt. În zilele noastre, Roosevelt are o reputaţie bună, fiind amintit drept unul din marii lideri ai democraţiilor occidentale. Însă Roosevelt avea şi o parte întunecată. Dacă nu ar fi fost războiul, probabil că Roosevelt ar fi fost amintit astăzi drept un lider semi-autoritar, care a degradat democraţia americană prin politici populiste.

În 1944-1945, Roosevelt avea o idee fixă. Nu, nu este vorba despre înfrângerea Germaniei şi a Japoniei. Obsesia sa era dezmembrarea imperiului britanic. Aşa că a trecut cu vederea faptul, elementar, că Uniunea Sovietică, pe care o credea un partener în noua ordine mondială, era un regim criminal, totalitar.

Aşa că în 1945, în noua Organizaţie a Naţiunilor Unite, Uniunea Sovietică a primit un loc ca membru. În plus, URSS-ul beneficia şi de voturile din Belarus şi Ucraina, care erau pe atunci doar simple marionete ale Kremlin-ului. Iar URSS-ul lui Stalin a primit chiar un loc în Consiliul de Securitate. Un stat-agresor, vinovat alături de Germania Nazistă, de împingerea Europei în război, era pus acum să vegheze pacea mondială. Este probabil cel mai grav exemplu de prostie politică din secolul XX.

Toată afacerea a devenit în curând o farsă. Din 1946 până în 1955, Uniunea Sovietică a fost singura ţară care s-a opus prin veto adoptării unor rezoluţii în Consiliul de Securitate. Este interesant să parcurgem lista. URSS-ul s-a opus primirii Irlandei, Austriei, Portugaliei, Finlandei şi a Japoniei în ONU. Ideea, evident, era să nu intre acolo state "capitaliste", care să strice jocurile conducerii de la Moscova. În schimb regimuri-client, precum cel din Cehoslovacia, erau binevenite.

În 1961, în plin Război Rece, asistăm la o nouă umilire a Naţiunilor Unite. Secretarul-General al ONU, Dag Hammarskjöld, moare în urma prăbuşirii, în Congo, a avionului său. Nu este clar nici până astăzi ce s-a întâmplat. Este posibil ca avionul să fi fost doborât de rebelii din Katanga. În orice caz, după moartea lui Hammarskjöld, a început scandalul. URSS-ul dorea neapărut o marionetă în rolul de Secretar-General. Statele Unite şi celelalte puteri occidentale au acceptat-o în persoana lui U Thant, din Birmania. Şi U Thant are o reputaţie pozitivă astăzi, aşa că sunt nevoit să amintesc că, în 1967, el a ordonat retragerea trupelor de pace ONU din Sinai, la cererea Egiptului, ceea ce a deschis porţile Iadului în Orientul Mijlociu.

Aproape întreaga istorie a Naţiunilor Unite este o succesiune de eşecuri. Consiliul de Securitate a fost incapabil să garanteze pacea în numeroase conflicte. De regulă, din vina Uniunii Sovietice. În 1961, de exemplu, URSS-ul a acoperit spatele Indiei, atunci când aceasta a invadat şi a anexat cu forţa Goa, un teritoriu portughez.

Problema este că, practic de la înfiinţarea sa, ONU a fost luată ostatică de sovietici şi de aliaţii lor. În 1971, guvernul legitim al Chinei a fost dat afară din ONU, în locul său fiind primit reprezentantul regimului de la Pekin, al lui Mao Tse-Dun. În 1991 altă gafă de proporţii istorice. Federaţia Rusă este acceptată de facto ca singur stat-succesor al URSS, fără un vot în Adunarea Generală, aşa cum cerea carta ONU. Plătim şi acum preţul acestor derapaje.

Ce ne rezervă viitorul? În privinţa ONU, putem fi siguri că nimic bun. Este momentul să constatăm că "arhitectura de securitate colectivă" construită în jurul ONU este o iluzie costisitoare.