Fapte de piaţă şi viaţă

A trecut deja un an? Încă nu exact, dar aproape. Un an generic de cînd a fost lansat Indexul pieţei de artă realizat la iniţiativa energicei case de licitaţii Artmark. Acum a fost pusă în circulaţie a doua ediţie, la fel de roşie coperta, dar mai amplu şi bine dezvoltat conţinutul. În ciuda celor afirmate la lansarea a doua, îmi amintesc o întîlnire cu ziariştii iniţiată de proprietarul de atunci al Artmark, Radu Boroianu, şi cel de acum, Alexndru Bâldea, subiectul zilei fiind iniţiativa numită de la început index şi văzută ca fiind un tabel de pseudocote prezentate ca un calcul al productivităţii unei opere de artă, adică pictură. Tablou. Astfel, am rămas la această poveste pentru că era exact ce făceam de ceva ani, în această rubrică, refuzînd să vedem doar spectacolul licitaţiei, preferînd să urmărim ce s-a întîmplat în timp şi la diferite case. Desigur, finalitatea era una jurnalis-tică, şi nu de calcul riguros statistic, cît de riguros poate fi un calcul pe super-atipica piaţă de artă. Mai ales cea românească.

Lansare celei de a doua ediţii a Indexului Artmark al pieţei româ-neşti de artă s-a petrecut într-un loc plin de semnificaţii, Bursa de Valori Bucureşti, iar fiecare loc în prezidiu a avut un sens. Organizatorii au fost reprezentaţi de bani, preşedinta Manuela Plăpcianu, şi de artă, Ruxandra Garofeanu. Oamenii banilor au fost reprezentaţi de şeful BVB, Valentin Ionescu, brokerul, şi nu omonimul fost laborant ajuns specialist în economie al fostului preşedinte Emil Constantinescu. De Dan Pascariu, bancher de cursă lungă, acum şef al unei bănci care sponsorizează o iniţiativă din artă care seamănă cu afacerile gen Botiş: atrag fonduri europene însemnate, dar nu se vede absolut nimic în urma lor. A mai fost prezent Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri, intrat recent pe piaţa de artă în asociere directă cu Petre Lucaci, preşedinte şi el, dar la Uniunea Artiştilor Plastici din România, deci, din nou, asocierea omului de artă cu omul cu banii. Fără o ordine anume în abordare, să nu îl uităm pe Pavel Şuşară, şi specialist, şi evaluator, mai mult, preşedinte al lor. De fapt, toată lumea în prezidiul Indexului 2 al pieţei de artă era preşedinte sau cel puţin asimilat. Chiar şi pictorul Ion Sbârciu, senator şi rector, acum este preşedinte al Universităţii de Artă şi Design din Cluj.

Indexul Artmark respectă formula iniţială, cu tabele care ilustrează creşterea valorii investiţiei iniţiale, adică banii daţi pe o pictură de un anumit artist. Se mai propune şi o formulă specifică întreprinderilor care stabilesc cote, bazate pe o valoare medie calculată pe o anumită suprafaţă reprezentativă pentru arta românească, diferită, se constată, de cea calculată de Akoun, de exemplu, pentru zona lui de acţiune. Oricum, deşi nu se spune clar că este un catalog de cote, nici nu se mai exclude cu subiect şi predicat faptul că ar fi aşa ceva. Cert este că multe s-au întîmplat în acest aproape un an scurs de la precedentul prim Index. Nu este vorba numai de recorduri doborîte şi vînzări masive, la preţuri istorice, pînă acum, ci şi de impunerea operei de artă ca sferă de interes pentru investiţii şi afaceri. Am aflat că inclusiv Fondul de investiţii în artă pe care îl descoseam de curînd îşi va încheia foarte scurta perioadă de subscriere înainte de Paşte. Dis-creţia totală care înconjoară lansarea efectivă a Fondului de investiţii în artă, adică posibilitatea directă de a te duce cu bănuţul la firmă şi ea să îl dea pe artă, nu este în măsură să genereze gînduri bune. Poate că se adresează unui număr restrîns de iniţiaţi care au dreptul la un mecanism atît de frumos şi eficient, poate nu s-a înţeles necesitatea publicităţii pentru acest fond, şi întîlnirea cu presa din martie, de la hotel Epoque, a fost doar o insistenţă a entuziaştilor din vînzările de artă la licitaţie, întîlnire pe care am prezentat-o, de asemenea, pe larg, aici? Sau poate nu era necesară publicitatea, că semnalele arată că 5 milioane de euro se adună dintr-o clipită?

Noul Index adună mai multe date de la mai multă lume şi nimic din ce este iniţiativă de licitaţie sau vînzare mai importantă, chiar şi ocazională, nu este lăsat deoparte. În ziua în care se lansa noul Index se petrecea o licitaţie, programatică, a celei mai vechi case de la noi, Alis, cea care nu face nimic altceva decît vînzări. Au fost vîndute 13 picturi din 86 oferite şi nicio sculptură din cele 5. Nici preţurile la care acestea s-au vîndut nu sînt excepţionale, putem spune asta, deşi Alis nu mai afişează preţul de pornire pentru obiectele vîndute, probabil pentru a nu sesiza că unele au fost vîndute în scădere. Ceea ce nu este nici rău, nici interzis, deşi unele oferte nu prea mai au de unde scădea. S-au dat două lucrări de Sever Frenţiu, un portret de mari dimensiuni al soţiei, cu 4,6 mii lei, şi o pictură din 1965, cam la jumătate ca mărime, cam la jumătate şi ca preţ, 2,2 mii lei, mai exact. În aceste condiţii, avem chiar şi un podium al licitaţiei, unul cu trei poziţii peste suta de milioane de lei vechi, plus un mare premiu. Primăvara lui Mutzner s-a dat cu fix 10 mii de lei, Cheller, cel care rupea gura tîrgului cu imagini de periferie urbană, a adunat 16 mii de lei cu un "Ţărm stîncos" iar Schwitzer-Cumpăna ajunge la 20 de mii cu o ţărăncuţă şi ulciorul ei. Potul cel mare trece miliardul, drept spre al doilea, cu 180 de mii de lei, şi este semnat de un nume sigur pentru postul de vedetă în orice apariţie, Ion Ţuculescu. Nici nu mai contează cu ce.

Este evident că licitaţiile de artă au ajuns ca în viaţă, se uită lumea numai după vedete. Ca la vreme de criză, nu ne permitem să dăm bani puţini, pe piese bune totuşi, dar aruncăm fără să clipim pe chestii de renume, de vizibilitate. Există şi un raţionament de factură economică, o valoare celebră recuperează banii rapid şi sigur, ba pune şi ceva serios în plus. Dacă ai adunat ceva bani, preferi să îi bagi direct într-o valoare sigură şi despre care toţi "specialiştii" se jură că este Eldorado-ul zilei, acea formulă pentru băieţii deştepţi pe care o vînăm de cel puţin două decenii. În plus, o altă marotă a tranziţiei spune că orice cadru, oricît de umil sau murdar este, atrage atenţia, e vechi, e făcut de om, poate fi un Da Vinci rătăcit pe aici, mă umblu de bani, că aşa am auzit eu că e cu pictura!

Fuga după vedete atinge recorduri la licitaţiile Artmark, unde recordurile cad la fiecare ediţie unde apare Grigorescu, Nicolae. La vînzarea anterioară, după ce că de abia se ajunsese la 230 de mii de euro, o ţărăncuţă de Grigores-cu a urcat discuţia la 270 de mii. După el, şi alţii capătă comportament de vedetă, se impun artişti uitaţi, dar despre care am avut mereu o părere bună, intră şi alte nume în categoria selectă a vedetelor care constituie valori sigure.

În toată această nebunie, grafica nu are nicio şansă. Deşi vorbim despre adevărate minuni de talent şi inspiraţie, petecul desenat, imprimat sau dat cu acuarelă rareori mai ajunge să se vîndă. În acest context depresiv ne-a ajuns vestea că unul dintre cei mai mari gravori români, poa-te cel mai bun al momentului, a plecat să vadă cum este dincolo, cu cinci zile înainte de Înviere. Octavian Ion Penda ni l-a pus pe Brân-cuşi pe bani şi ne-a dat dreptate cînd am simţit că hărţile, mai ales cele vechi, sînt adevărate opere de artă. Îl mai găsim în medalii şi în timbre de excepţie şi mai ales în amintirile noastre.