Farsa euro-alegerilor

Imaginaţi-vă un parlament unde parlamentarii nu au drept de iniţiativă legislativă. Unul care are trei sedii, în trei ţări diferite, şi peste 20 de limbi oficiale. Unde parlamentarii sunt aleşi după un sistem, apoi grupaţi după altul. Unul care are 120 de uşieri, dar nu poate aproba singur nici o lege a Bugetului. Nu, nu îmi bat joc de dvs. Această instituţie există de-adevăratelea. Ea se numeşte Parlamentul European.

Legile normale ale politicului par suspendate în vecinătatea acestei entităţi. Are două sedii principale (la Bruxelles şi la Strasbourg), dar secretariatul e în Luxemburg. Doar deplasarea parlamentarilor între cele două locaţii aruncă în atmosferă peste 20.000 de tone de bioxid de carbon anual, contribuţia la încălzirea globală a unui stat mic. Ca Parlament, este unicameral, dar e parte a unui "Legislativ" bicameral, a doua "cameră" fiind Consiliul de Miniştri, o entitate alcătuită din membri ai Executivului. Operează după proceduri bizare, una dintre ele fiind a "cooperării". Nu e nimic cooperativ aici, în realitate: Consiliul de Miniştri poate ignora orice decizie a acestui "parlament", dacă are unanimitate. Are peste 700 de membri, dar dezbaterile sunt de obicei ireal de calme, în special datorită nevoii de a traduce, uneori folosind câte doi traducători, în lanţ, dintr-o limbă minoră în alta, cum ar fi din bulgară în letonă. Întreprindere atât de complicată încât traducătorii nici măcar nu sunt obligaţi să redea tot discursul unui parlamentar, ci doar "sensul politic". Care e clar, oricum, de vreme ce Parlamentul e dominat de grupurile de stânga, adică de socialişti, de "liberali" şi de "verzi".

Nu cunosc niciun argument raţional pentru care România ar trebui să trimită membri în acest pseudo-parlament. Niciun politician nu ne-a explicat de ce contribuabilul ar trebui să plătească sute de milioa­ne de Euro cu întreţinerea celor 35 de "euro-parlamentari" români, cu cheltuielile administrative ce ne revin sau cu organizarea unor "euro-alegeri". Nevoia de a fi reprezentaţi internaţional? Dar România e membră OSCE, ONU, la Consiliul Europei (care are şi el o Adunare Parlamentară!), în UEFA, Uniunea Poştală Internaţională, Comitetul Olimpic Internaţional, NATO, Interpol etc. Nu are ziarul Bursa atâta hârtie să tipărească lista organizaţiilor la care suntem parte. Şi atunci?

La aşa Parlament, aşa alegeri. România e acum singurul stat membru care nu are parlamentari aleşi, ci numiţi. După ce guvernul Popescu-Tăriceanu a amânat, unilateral, data iniţială (13 mai) stabilită pentru alegerile europene, acum mai face o încercare. Una dintre problemele viitorului scrutin e însă tipul de vot. Conform normelor UE, noi trebuie să organizăm un scrutin proporţional, într-o sigură circumscripţie, naţională. Motivul e simplu: Parlamentul European nu e interesat în primul rând de reprezentativitatea la nivel local, ci de constituirea unor grupuri politice transnaţionale. Cu alte cuvinte, alegătorul român va vota pentru cineva care apoi se va alipi unui grup ce va conţine deputaţi portughezi sau olandezi, care abia ştiu pe unde este România, necum să ia în calcul, la modul serios, interesele locale.

Este exact acelaşi sistem blestemat de care ne străduim să scăpăm la nivelul alegerilor naţionale. Faptul că este aprobat de UE nu înseamnă că e bun. Sistemul pur proporţional duce, aşa cum se vede, la dominaţia unor grupuri de la vârful partidelor, grupuri care se transformă astfel în oligarhii. E o lege inflexibilă, cu consecinţe sumbre. Iar Parlamentul European nu a fost scutit nici el de acestea. Recent, un scandal de presă dezvăluia implicarea mafiei italiene în afaceri dubioase în jurul renovării sediului de la Bruxelles.

Dincolo de detalii, iată ce mă miră: cum se face că aceiaşi politicieni care ne vorbesc des­pre "descentralizare" acceptă să transfere puteri unui mamut supranaţional? E o ches­tiune de aritmetică elementară: un parlament al unei uniuni cu aproape 500 de milioane de locuitori nu are cum să fie mai aproape de cetăţeni decât o sumă de parlamente naţionale.

Noi mergem însă înainte. Dacă guvernarea Popescu-Tăriceanu nu mai descoperă un nou motiv, vom fi chemaţi la urne să ne votăm euro-parlamentarii. Pentru un mandat de numai un an, pentru că în 2009 sunt convocate alegeri noi, pan-europene. Dar chiar şi acel mandat scurt va fi cu cântec, în buna tradiţie româ­nească. E clar că toate partidele privesc acest scrutin doar ca un sondaj la scară naţională. Deja unii lideri de partid şi-au anunţat posibila retragere din Parlamentul European, în beneficiul unei funcţii mai influente prin Guvernul României. Rezultă că în Parlamentul European vor ajunge următorii pe listă, oameni pe care cetăţenii nu i-au ales. Metoda e simplă: pui nişte "iepuri" care să alerge în fruntea plutonului electoral pentru a strânge voturi, după care ei se dau la o parte în beneficiul clienţilor camarilei şefului de partid. Iar ei vor să participăm la aşa ceva. Pe banii noştri, evident.