F....de la feminin

România se prenumără a douăsprezecea printre naţiunile cu drept de şedere în Olimpul terestru. Ţara fără nume, fără graniţe, fără poliţie, fără vameşi şi mai ales fără politicieni, unde sălăşluiesc semizeii cu care suntem contemporani: medaliaţii Olimpiadei.

Prima medalie de aur pentru România a venit la un sport dur, karate. Pregătire dură, confruntare cu adversarul şi mai dură. Protagonista: o fetişcană subţire, de numai 48 de kilograme, care a avut timp, pînă la douăzeci şi ceva de ani, să strîngă medalie peste medalie la patru-cinci campionate mondiale şi europene.

Medalia de aur la Maraton! O femeie în toată puterea cuvîntului, aruncată în stradă de un club condus de nişte bărbaţi destoinici, s-a răzbunat pe soartă. S-a antrenat cum a putut, pe unde a putut, patru ani de zile, şi după uriaşe sacrificii, ne-a luat pe toţi 20 de milioane de români în spate, a alegat cu noi, aşa agăţaţi ciorchine de ea, 42 de kilometri, aruncîndu-ne peste linia de sosire, în Istorie.

La probele de canotaj, altă medalie de aur, alte două fete, dintre care una a trecut peste poruncile părinteşti, care o voiau la praşilă, şi a continuat să se suie în barcă pentru a trage mii de ore la rame, mai ceva decît condamnaţii la galere.

La gimnastică, o fată de aur s-a încăpăţînat, pînă în ultima clipă a unui concurs în care strălucirea a fost rezervată altora, să creadă în valoarea ei. A făcut un sol care a tăiat răsuflarea unui miliard şi ceva de cetăţeni ai planetei cu televizor.

Nu ştiu care este femininul de la d"Artagnan, dar la noi tot o fată şi-a croit drum cu spada în mînă, printre "vrăjmaşi", pînă în finala probei, de unde a plecat cu medalia de argint.

Eşecurile noastre la olimpiadă sunt şi ele feminine, pentru că reprezentanţii "sexului tare" strălucesc prin absenţă. O favorită, la disc, a prins finala, dar nu şi podiumul. La înot, am avut o fată în finale, dar pentru nu ştiu cîte miimi, a lăsat altcuiva medalia pe care a visat-o patru ani. Singura echipă la jocuri, prezentă la Beijing, a fost una feminină. La handbal!!!

Mai avem speranţe de medalii, chiar dacă puţine, tot de la fete, pe la atletism.

Contribuţia părţii masculine a României, la această Olimpiadă, se reduce la celebrul îndemn caragialian: "Fi bărbată, Zoe!" Iar Zoe se ia în serios, munceşte pînă-i sar capacele, trage la antrenamente cît zece bărbaţi, face rost, doar ea ştie de unde, de moral de concurs tip "traversă de oţel inoxidabil", după care dă-n lacrimi, pe podium, cînd se vede cu medalia de gît. Zi muiere, şi pace! Drept este că am văzut şi bărbaţi plîngînd pe podiumul de premiere, dar ei, Slavă Domnului, nu erau din Româ­nia. Ai noştri sunt leneşi, firavi cu "moralul", degrabă risipitori de talent, inconstanţi, imaturi, orice, dar nu plîngăcioşi. De aceea, nu se află la Beijing sau, dacă se află, se uită prin vestiare, pe la masaj, ori se pierd la primele probe de calificare.

Deşi nu pare, feminizarea performanţei olimpice a Româ­niei este un subiect de studiu nu doar pentru cei care se ocupă de sport, ci şi pentru politică. Din două motive. Politica este dominată, la noi, de bărbaţi, adică de acea parte a populaţiei României ale cărei calităţi se află la antipozi, faţă de cele care fac posibilă performanţa, cea care aduce aur fetelor, la Olimpiadă!!! În al doilea rînd, pentru că femeile din politică fac un contrast perfect cu femeile din sport. Primele se străduiesc şi chiar au reuşit să se "masculinizeze" perfect. Şi-au lăsat calităţile deoparte, pentru a împrumuta cu sîrguinţă toate defectele bărbaţilor, în timp ce fetele din sport fac exact pe dos: au adunat la calităţile lor femeieşti toate virtuţile masculine necesare pentru succesul de înaltă clasă.

Anti-simetria aceasta este păguboasă şi pentru sport şi pentru politică!

Din punctul meu de vedere, nu cred că România ar putea avea un Preşedinte mai valoros, mai capabil să inspire res­pect, mai demn, atunci cînd dă mîna cu oricare dintre "marii oameni de stat" ai lumii, decît Constantina Tomescu Diţă. După cum sunt sigur că echipajul de 8+1 feminin, chiar şi numai cu medalia de bronz la gît, tot ar face o echipă de miniştri mai omogenă şi mai aşezată pe treabă decît oricare dintre guvernele ultimilor două­zeci şi ceva de ani.

Ştiu, "puriştii" analizei politice vor surîde cu subînţeles, superior, către mine: ce loază! Păi, cine nu vede că a da la vîsle şapte opt minute nu e tot una cu a "conduce ţara"!!!

Aşa e, dar eu cred că Româ­nia ar avea enorm de cîştigat dacă ar avea curajul să mute în politică paradigma de viaţă şi criteriile sportului de mare performanţă. Dacă, măcar pentru un timp, ar fi condusă de cele/cei care au făcut performanţă, care ştiu, din experienţa trăită pe pielea lor, că nu se poate fără pregătire, fără efort, fără sacrificii şi mai ştiu, pe deasupra, ce-i aia să munceşti din greu, nu o zi, nu o lună, nu un an, ci tot timpul, dacă vrei să ajungi acolo, în vîrf! Sportul este o lecţie des­pre "A dărui" şi "A te dărui", adică antiteza politicii de la noi, o simplă conjugare încrîncenată a verbului "A lua", a apuca, cu toate variantele de dicţionar, atît de colorate lingvistic.