Felicitări în vremuri de şorici

Nu există nici o îndoială că se trimit tot mai puţine felicitări poştale, chiar şi de Crăciun. Lovitura teribilă a fost dată de telefon, prin formele sale mobile şi agravante, şi mai ales prin virusul SMS, iar lovitura fatală a venit de la e-mail. Faptul că majoritatea românilor se scaldă încă în Neanderthalul informatic ar trebui să mai dea o şansă plicurilor cu felicitări ilustrate, dar tranziţia face ravagii şi în domenii în care 10 mii de lei vechi nu ar trebui să conteze. Felicitările, alături de brăduţi, au avut o căutare redusă, influenţată de fenomene de piaţă nemaintîlnite sau de amploare neaşteptată. Şi totuşi, nu vom vedea, prin pieţe, maldăre de felicitări, tăiate de unii cu cuţitoaiele sau toporiştile, ca să le transforme în araci. Cu siguranţă nu se va ajunge la acest hal de refolosire pentru că, spre deosebire de brăduţi, felicitările merg şi la anul, că nu degeaba nu se mai scrie, de mult timp, anul pe felicitările de Crăciun, Revelion sau chiar de Paşte. Am văzut, şi chiar mi-am procurat nişte felicitări de acest tip, cu anul scris pe ele, o splendoare, nici nu îţi vine să crezi că sînt totuşi din acel an, ceva de acum un secol sau, oricum, pînă în primul război mondial.

Legenda vrea ca felicitarea de Crăciun să fi fost inventată de un englez leneş, care nu avea chef să scrie de mînă urări la multele cunoştinţe ale sale şi eticheta britanică de prin 1843 nu-ţi prea lasă de ales. Tipul, Henry Cole, de profesie sir, din cel adevărat, de la regina Angliei, nu autoînchiput, cu trabuc, ca pe stadioanele noastre, l-a rugat pe un prieten, artistul John Calcott Horsley, să îi facă o gravură pe care el să o multiplice şi să o trimită la cît mai mulţi. Cît de mulţi? O mie e bine? Şi formula lansată rezistă neschimbată pînă în zilele noas-tre şi asta nu din conservatorism, ci pentru că era simplă şi perfectă. Avem de a face cu un desen explicit şi un mesaj clar: în plan central, înconjurată de scene alegorice, avem scena unei mese de familie, cu capul ei, în care recunoaştem părul lung, alb şi înfoiat în jurul cheliei complete al lui Henry Cole, alături îi este soţia, amîndoi întorşi spre privitor, el chiar cu un pahar în mînă, într-o poziţie naturală de salut, în faţa lor, dincolo de masă, sînt, probabil, copiii, iar pe faţa de masă ce atîrnă ca un valtrap medieval scrie "A Merry Christmas and A Happy Year To You", mesaj cunoscut foarte bine contemporanilor noştri, absolut în aceeaşi formulă, fără nici cea mai mică schimbare sau adaptare serioa-să. Scena este de o mare naturaleţe, semn că artistul era un bun meseriaş şi că designerul, Cole însuşi, s-a pregătit foarte serios pentru acest gest ce pare unul facil. Scenele alegorice sînt adevărate gravuri de bancnotă, în stînga avînd "îmbrăcîndu-i pe cei goi" şi în dreapta "hrănindu-i pe cei flămînzi".

Sir Henry Cole nu a fost un englez leneş sau un oarecare director de muzeu, aşa cum s-a scris recent, cînd a fost evocat şi ca inventator al felicitării de Crăciun, dacă nu al felicitărilor ca fenomen de masă în general, dar şi cu ocazia vînzării la licitaţie, la începutul lunii, a uneia dintre cele o mie de tipărituri lansate în premieră acum 162 de ani. Muzeul unde era director se numea South Kensington, iar acum se numeşte Victoria and Albert Museum, pe scurt V&AM, sau VAM, şi este unul dintre obiectivele obligatorii pentru cineva care vrea să spună că a văzut Londra. Henry Cole a fost primul său director, iar una dintre aceste prime felicitări de Crăciun este expusă în numitul muzeu, unde se află multe lucrări de pionierat dintr-o vreme în care Cole a fost activ. A participat la organizarea, cu mare succes, a Marii Expoziţii din 1851, şi a fost membru al Academiei Regale Britanice, a avut o remarcabilă activitate editorială, şi-a legat numele de multe inovaţii în domeniul comerţului şi educaţiei, al artei şi designului industrial. Între 1837 şi 1840 a fost asistentul lui Rowland Hill, important pentru simplul fapt că el a inventat timbrul poştal, de fapt taxarea corespondenţei prin metoda timbrului. L-a ajutat teribil pe Hill în acest proces şi este acreditat chiar cu machetarea primului timbru din lume, celebrul "penny black".

Cine ştie cum au stat lucrurile cu certitudine atunci, cine ce idei a avut şi cînd, cert este că la scurt timp Cole simte nevoia să îşi lege numele de o altă invenţie din domeniul poştal. Prima felicitare, ca să îi spunem aşa, profan, a apărut în formă completă de la început, nu există bîlbe, ezitări sau căutări la întîmplare. Nu numai mesajul şi designul sînt cele practicate şi astăzi, dar chiar şi dimensiunile sînt foarte apropiate de cele devenite clasice de-a lungul unui secol şi jumătate. De la început s-a folosit multiplicarea prin litografie, un procedeu tipografic clar, care vorbeşte de intenţia autorului de a produce mai multe exemplare decît ar fi avut el nevoie. Pentru colorarea lor, că tehnică nu îi permitea, a apelat la un profesionist care să le dea cu sepia sau cu ceva culoare. Pe ea mai scrie "Published at Summerly"s Home Treasury Office" şi pînă în ziua de azi pe felicitări şi cărţi poştale sînt menţionate aceste date de identificare tipografică.

Aceeaşi legendă spune că acele exemplare pe care Cole nu le-a folosit în scop personal au fost scoase la vînzare. Dincolo de legendă, aş spune că de la început ele au fost destinate vîn-zării către un public larg, Cole rezervîndu-şi un drept de preempţiune în folosirea lui. Se mai ştie că preţul de vînzare a fost modest, de un şiling, şi că nu s-ar fi vîndut mai mult de o mie. Dintre acestea, pînă în zilele noastre au ajuns doar vreo duzină. Sîmbătă, pe 3 decembrie, a fost vîndută una dintre aceste felicitări cu exact 8.469 lire sterline, adică 13,334 euro sau 15.601 dolari. Ea a fost trimisă, acum un secol şi mai bine de jumătate, lui Mary Tripsack, prietena apropiată a poetei Elizabeth Moulton-Barrett, soţia poetului Robert Browing, de către o persoană neidentificată şi care are toate şansele să rămînă aşa. Identificat din plin a fost, în schimb, noul proprietar al piesei, nimeni altul decît Jakki Brown, editor şi coproprietar al publicaţiei Progressive Greetings Magazine şi secretar general al Asociaţiei Felicitărilor, un profund dacă nu chiar maniac cunoscător al domeniului.

Recordul, însă, aparţine unei felicitări din acest lot trimisă chiar de Henry Cole, iar ca adresanţi figurînd "Granny şi mătuşa Char". Deşi în noiembrie 2001, cînd a avut loc vînzarea, se aprecia că o astfel de felicitare face cam 3-6 mii de lire sterline, ea s-a vîndut cu 22.500, adică 32 de mii de dolari, la cotaţia de atunci, semnătura lui Henry Cole fiind decisivă în ridicarea preţului la acest nivel record.

La noi, nu numai timbrele au apărut mai tîrziu, dar destul de repede într-un clasament internaţional, dar şi cărţile poştale. În 1873 apare ceea ce putem numi prima carte poştală românească, dar una ilustrată nu este tipărită decît în 1894, şi atunci la iniţiativa lui Dimitrie C. Butculescu, un mare pionier al filateliei. Despre felicitări, acele cărţi poştale ilustrate cu o anumită temă, greu se poate stabili cînd a apărut aşa ceva în România, cu atît mai mult cu cît în acele vremuri Ardealul era racordat la alte coordonate şi primea mult mai repede "lumină" de la Apus. Asta nu înseamnă că istoria acestei creaţii a geniului uman în România nu este extrem de interesantă şi am povestit deja despre felicitările cu cifre care alcătuiesc ani. Preferata mea rămîne o scenă cu un godac rozaliu de tot, fugărit cu evidente intenţii culinare, o imagine relaxantă, deşi te trimitea cu gîndul la epiderma fragedă a animalului într-atîta încît aveam senzaţia că trimit urări scrise pe şorici. Cartea poştală era o evidentă preluare prin simplificare uşoară a unei ilus-traţii pre-comuniste, pentru că frumuseţea mare este că aceas-tă felicitare a fost realizată şi pusă pe piaţă pe vremurile ateiste de jenantă amintire, cînd Moş Gerilă nu era întîmpinat cu produse din porc sau creaţii epice ce slăvesc Naşterea unui oarecare Mesia, care nici măcar nu era membru de partid.