Forma sau reforma

Guvernul avansează într-o direcţie imprecisă într-un ritm temperat. Timpul coaliţiei şi cel al ţării se stabilesc după fuse orare diferite. Guvernanţii au, parcă, eternitatea la dispoziţie. În cele 166 de zile de cînd a fost investit, chiar dacă reforma a fost o temă reluată obsesiv, actualul guvern a gestionat activităţile curente, a satisfăcut interesele grupurilor, dar nu a guvernat. Atingerea ţelurilor a fost mereu amînată. Asumarea răspunderii guvernamentale pentru accelerarea reformei jus-tiţiei şi reglementarea proprietăţii s-a discutat la nivelul Coaliţiei cel puţin trei luni înainte de a fi promovată în Parlament. Dar abia pe 14 iunie Guvernul se prezintă în faţa Parlamentului pentru a-şi asuma răspunderea, iar moţiunea de cenzură a opoziţiei împotriva acestei legi va fi supusă votului pe 22 iunie, cu o săptămînă înaintea vacanţei parlamentare.

Dincolo de mecanismul constituţional presupus, asumarea răspunderii are o semnificaţie politică: reconfirmarea încrederii în guvern. Prin recursul la această procedură votul de investitură din 29 decembrie 2004, obţinut în anumite condiţii politice (un PSD puternic, o coaliţie improvizată), este reconfirmat într-un alt context. Astfel Guvernul ar obţine o marjă de manevră mai importantă, dar şi libertatea de mişcare în domeniile reglementate prin asumarea răspunderii.

Calculul politic a fost însă depăşit de evoluţia evenimentelor. Dificultăţile guvernării de coaliţie, amplificate de utilizarea potenţialului de şantaj al partidelor mici (PUR şi UDMR), au afectat deja performanţele guvernării. În privinţa asumării răspunderii cele două formaţi-uni şi-au folosit resursele de influenţă fie pentru a tempera procesul, fie pentru a se (re)poziţiona în raport cu partidele Alianţei. Spre exemplu, la sfîrşitul lunii martie, Sergiu Andon, deputat PUR şi preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, considera inadmisibilă procedura asumării răspunderii guvernamentale asupra legilor privind proprietatea, denunţînd politicianismul formulei. UDMR a fost la rîndul său un partener dificil privilegiind legea minorităţilor. Pentru PNL, asumarea a fost atît o alternativă la alegerile anticipate, cît şi o reconfirmare a rolului politic. PD, în plină reconfigurare internă, este preocupat de Convenţia Naţională din 25 iunie şi anesteziat de provocarea populară.

Cadrul de negociere reprezentat de Consiliul de Coordonare al Coaliţiei nu a favorizat, ci a întîrziat procesele reformiste. Coaliţia a consumat prima etapă a guvernării în căutarea consensului de negăsit. Termenul de graţie a fost epuizat, iar reformele au fost amînate în aşteptarea momentului politic oportun. Asumarea răspunderii este un bun revelator al situaţiei din coaliţie după o jumătate de an de colaborare. Dacă PNL ar trebui să fie, deţinînd funcţia de Prim ministru şi cîteva portofolii importate, elementul dinamic al Coaliţiei, atunci capacitatea sa de negociere este diminuată. Delegaţia Permanentă a PNL a aprobat asumarea răspunderii pe 22 aprilie, cînd teoretic condiţiile formale erau îndeplinite, dar doar după o lună şi jumătate aceasta a devenit realitate. După 22 iunie PNL speră să îşi refacă potenţialul de guvernare, dar rolul său va depinde de capacitatea de a asigura funcţionalitatea coaliţiei pe care a pariat.

La rîndul său, PSD încearcă să folosească asumarea răspunderii pentru a promova o moţiune de cenzură şi a depăşi simbolic perioada de criză internă. Metoda aleasă rămîne însă strict formală. Pentru că şansele aprobării moţiunii par reduse (iar trecerea moţiunii de cenzură ar putea conduce la anticipate deloc avantajoase acum pentru partidul lui Geoană şi Năstase), PSD a anunţat deja a doua etapă a contraatacului său: sesizarea Curţii Constituţionale din motive procedurale. Adrian Năstase, promotorul acestei variante, justifică acţiunea prin aceea că cele 18 domenii de reglementare sînt eterogene şi nu pot face obiectul asumării răspunderii. Exact aceleaşi argumente erau folosite şi în martie 2003 de partidele opoziţiei (PRM, PNL, PD) cînd guvernul condus de Adrian Năstase îşi asuma răspunderea asupra legii anticorupţie, cu singura diferenţă: domeniile reglementate erau 17. Ioan Predes-cu, atunci senator PSD, astăzi judecător la Curtea Constituţională, justifica acţiunea guvernului respingînd vehement interpretările opoziţiei, şi ar fi cel puţin surprinzător ca în cei doi ani să îşi fi schimbat poziţia.

Tactica PSD de a implica Curtea Constituţională urmăreşte să valorifice predispoziţiile politice ale majorităţii judecătorilor şi, în orice caz, să activeze una din redutele rezistenţei la schimbarea din justiţie. În privinţa revocării preşedinţilor celor două Camere, Curtea a demonstrat atît blocajele interne (doi judecători au făcut opinie separată), cît şi simpatiile politice. Numirea pe criterii partizane a judecătorilor la Curtea Constituţională şi-a dovedit utilitatea: conservarea, pentru cel puţin o legislatură, a structurii juridice (şi implicit de putere reală, economică) existente.

Preferinţa pentru formă indică aplecarea spre imediat a clasei politice româneşti. Viziunea pe termen scurt, privilegierea tacticii în raport cu strategia şi a improvizaţiei în raport cu construcţia au devenit virtuţi politice. Iar de la formă la reformă drumul este lung. A durat deja 15 ani.