Fractura politică

Deşi 60% dintre români doresc un sistem electoral bazat pe votul uninominal şi doar 14% mai susţin sistemul de lis-tă utilizat pînă în prezent (numărul celor din urmă scăzînd semnificativ de la 29% în iunie 2002 la 14% în noiembrie 2003 - date conforme Barometrului de Opinie Publică al Fundaţiei pentru Societate Des-chisă), deşi încrederea în Parlament şi partidele politice nu a încetat să scadă (de la 36% în noiembrie 2001 la 14 % în noiembrie 2003 pentru legislativ şi de la 16% la 8% pentru partide în acelaşi interval) majoritatea membrilor Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerilor legislative privind legile electorale (sau mai simplu Comisiei electorale) au votat, miercuri 4 februarie, împotriva oricărei modificări de substanţă a actualei legislaţii electorale. Interesul individual sau de grup (parlamentar şi/sau clientelar) a triumfat o dată în plus în faţa stării de spirit dominante în societatea românească, iar motivaţia, paradoxală, a votului contra sistemelor electorale bazate pe selecţia personalizată a candidaţilor a fost tocmai ideea că astfel reprezentativitatea Parlamentului va fi menţinută. Un Parlament din ce în ce mai puţin reprezentativ este, iată, îngrijorat că slaba sa reprezentativitate ar putea fi pusă în acord cu aşteptările publice!

Înfiinţată pe 26 iunie 2003 cu mandatul de a-şi prezenta raportul la sfîrşitul lunii septembrie, apoi, constatîndu-i-se inactivitatea, i-a fost prelungit termenul pentru sfîrşitul lunii noiembrie, Comisia electorală şi-a început activitatea abia în decembrie. Numirea ca preşedinte al comisiei a lui Viorel Hrebenciuc indica interesul partidului de guvernămînt, şi nu numai, de a găsi formule de ieşire în cazul în care se va ajunge la respingerea sistemelor electorale bazate pe votul uninominal. Regulamentul comisiei a oferit o astfel de soluţie salvatoare în care partidele puteau vota pentru sistemele propuse, dar caragielesc, fără să se modifice în vreun fel ceva. Stabilind că în problemele de principiu (tipul de sistem, numărul de tururi de scrutin pentru alegerea primarilor etc.) hotărîrile se vor lua cu 2/3 din voturi, iar în chestiunile tehnice, fără o miză politică importantă, va fi suficientă majoritatea absolută a voturilor (50%), regulamentul crea condiţiile pentru respingerea reformei electorale. Reprezentarea la nivelul comisiei fiind de 6 parlamentari din partea PSD, 2 parlamentari din partea PD, parlamentari din partea PNL, 2 parlamentari din partea UDMR, 4 parlamentari din partea PRM şi un reprezentat al grupului parlamentar al minorităţilor, 2/3 din voturi însemnau 12 voturi din 17. Situarea PRM şi UDMR pe aceeaşi poziţie - curioasă, avînd în vedere relaţiile dintre cele două formaţiuni, dar asumată deschis pe baza unor calcule politicianis-te (cele două formaţiuni estimează că nu vor fi afectate electoral de poziţia lor în privinţa votului uninominal dat fiind profilul electoral al votanţilor PRM şi UDMR) - la care s-a raliat şi reprezentantul grupului minorităţilor naţionale făcea imposibilă obţinerea majorităţii de 2/3. Votul de pe 4 februarie nu a fost decît o formalitate. PSD a votat pentru propunerea sa legislativă privind sistemul electoral (majoritar în două tururi de scrutin) pe care a prezentat-o strategic publicului în decembrie 2003 pentru a contracara propunerea alianţei DA (sistem mixt bazat pe votul uninominal). Astfel PSD, ca şi PNL şi PD, au susţinut votul uninominal. Dar încă de la sfîrşitul lunii decembrie preşedintele comisiei cerea partidelor politice să îşi revizuiască poziţiile şi să se reorienteze spre sisteme proporţionale de listă, considerate în acord cu tendinţele europene (deşi ultima evoluţie în sistemele electorale europene a fost reforma sistemului italian prin trecerea la un sistem mixt).

Prăpastia care separă clasa politică de societatea româneas-că se adînceşte, iar concilierea celor două entităţi socio-politice devine din ce în ce mai dificilă. Între cele două Românii, România politicienilor obsedaţi de cota din sondajele de opinie şi teleghidaţi de grupurile clientelare şi România cetăţenilor orientaţi spre problemele cotidiene, dar aşteptînd, cu un optimism temperat de experienţă, transformarea condiţiilor socio-economice şi a vieţii politice, comunicarea nu există. Adevăraţi "bolnavi" ai societăţii româneşti, partidele politice nu doresc să accepte diagnosticul în speranţa că astfel vor supravieţuii şi, încet, se vor acomoda. Dar de 14 ani reforma internă a partidelor (democratizarea lor) şi transformarea lor în organizaţii în relaţie cu cetăţenii nu a cunoscut nici o îmbunătăţire reală, iar cadrul politic, fondat pe un sistem de partide dezechilibrat, cu partid hegemonic, nu lasă loc la prea multe speranţe. Refuzînd cu ostentaţie să accepte participarea cetăţenilor la luarea deciziei, rezervîndu-şi oligarhic dreptul de a hotărî în toate domeniile, mimînd eventual consultarea, partidele politice şi-au creat un univers aparte, sterilizat în raport cu contaminarea democratică a interesului public. Deţinătoare ale adevărului absolut, nenegociabil (livrat sub forma "interesului naţional") partidele politice urmăresc doar să menţină situaţia existentă, singura care le este favorabilă. În acest context politicienii reformatori sunt izolaţi de chiar propriile partide oligarhizate. Pentru mulţi dintre politicienii români democraţia nu este o stare de spirit bazată pe valorizarea egalităţii, nici măcar un ansamblu de reguli privind raportul dintre public şi privat, ci o filozofie, deci o abstracţie. În această situaţie nu este de mirare că, deşi criticile europene privind corupţia, clientelismul politic şi criza statul de drept s-au înteţit, strategia de răspuns presupune reluarea teoriei conspiraţiei împotriva intereselor româneşti.