Frică şi speranţă

Privind retrospectiv, cel mai important eveniment al anului 2010 - cu un impact crucial asupra evoluţiei viitoare a democraţiei, dar şi politicii - a fost provocat de "scandalul" Wikileaks. Iar inamicii deschişi sau discreţi ai democraţiei s-au mobilizat rapid, şi , aşa cum s-a întâmplat şi cu reacţia lor la depresiunea economică, au contra-atacat fără cruţare, acuzând fie "jurnalismul de date", fie excesul de transparenţă care s-ar transforma în opusul său, fie chiar destabilizarea guvernelor şi a statelor. Frica unora de efectele dezastroase ale dezvăluirilor Wikileaks este, însă, dublată de speranţa altora că democraţia ar putea deveni o autentică forma mentis în acest secolul care a început atât de rău.

Fără să pară îngrijoraţi de paradoxul pe care îl practică, inamicii - ca să zicem precum Karl Popper - "societăţii deschise" au sărit în apărarea aceluiaşi stat pe care pe îl desfiinţau în baza libertăţii pieţei, dezvăluind, în fond, esenţa neoconservatoare a întregului demers ideologic din ultimul an. Pe fundalul crizei economice revenirea în forţă neoconservatorismului, ale cărui rădăcini în gândirea antidemocratică şi antiparlamentară interbelică (de exemplu la Carl Schmitt) sunt cunoscute, dovedeşte mai mult decât o simplă improvizaţie. Căci libertatea nelimitată a internetului împotriva primei puteri a lumii, aşa cum ar putea fi rezumat cazul Wikileaks, pare să încurce oarecum lucrurile. Iar când numeroase companii private nu au părut îngrijorate de presiunile administrative exercitate de guvernul SUA, libertate liberei iniţiative a fost pusă la grea încercare.

Totul însă a fost, cel puţin până acum, inutil. Proliferând ca într-o poveste din seria Harry Potter, informaţiile multiplicate de Oglinzile misterioase şi fără număr care apar peste tot, au contribuit la divulgarea, zi după zi, în maniera picăturii chinezeşti, a telegramelor confidenţiale ale diplomaţiei americane. Nu foarte multe, doar o mie-două de telegrame sunt făcute publice în fiecare zi, astfel încât până la cele peste 250000 anunţate suspansul să rămână intact. Iar faimosul "jurnalism de date" (date jurnalism) nu este doar o simplă preluare a unor informaţii, ci şi prelucrarea lor împreună cu jurnaliştii de la cele cinci mari cotidiene asociate acestui demers (Le Monde, New York Times, The Guardian, El Pais şi Der Spigel). Sigur, se poate spune că jurnalismul îl fac alţii, dar înţelegem acum că cei de la Wikileaks nu delegă pur şi simplu responsabilitatea, ci lucrează împreună cu jurnaliştii profesionişti. Căci presa a fost mai mereu, câtă vreme a fost lăsata liberă, aliata democraţiei şi a libertăţii de informare.

Doar că democraţia nu se poate construi în absenţa responsabilităţii de aceea, aventura Wikileaks pune serioase probleme morale, politice, dar şi sociale. Într-o lume transformată de internet, scandalul Wikileaks nu are cum să mai rămână doar un fapt divers. De altfel, chiar numele ales (leaks în engleză înseamnă scurgeri de informaţii) nu lăsa loc la ambiguităţi. Iar acest autentic "cablegate" dovedeşte, odată în plus, forţa societăţii civile într-o lume liberă. În fond, Wikileaks este o simplă organizaţie neguvernamentală fondată doar acum trei ani de atât de controversatul Julian Assange. Iar ceea ce cere Wikileaks este nimic mai mult decât respectarea articolului 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, că "orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare", dar şi că acest drept fundamental presupune "a căuta, primi şi difuza informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat". Sau poate că astăzi chiar şi "bătrâna" Declaraţie Universală a Drepturilor Omului pare subversivă?

Teoria conspiraţiei a funcţionat şi funcţionează şi în scandalul Wikileaks. Ca şi în cazul Watergate sau al celebrelor Pentagon Papers (peste 7000 de pagini de documente "top secret" despre războiul din Vietnam puse la dispoziţia New York Times în 1971 de Daniel Ellsberg) şi în acest scandal mulţi văd conspiraţii, interese ale unor serviciilor secrete sau organizaţii oculte. Dar, dincolo de story, dezvăluirile Wikileaks au dat naştere unui eveniment fără precedent, cu consecinţe imprevizibile. Poate şi din acest motiv cei obişnuiţi să fie gardienii informaţiilor şi care s-au transformat din garanţi ai drepturilor omului şi cetăţenului în pretorieni ai tutror conducătorilor, par să se teamă de concurenţa pe care noua libertate de informare o asigură avertizorilor de democraţie. Căci Wikileaks urmăreşte îmbunătăţirea sistemului democratic, iar nu sabotarea lui. Şi, de ce ar fi aceşti cetăţeni - care îşi asumă cetăţenia ca un drept, nu ca pe o obligaţie, şi care apelează la medierea unor organizaţii neguvernamentale precum Wikileaks pentru a oferi informaţii pe care le consideră legitime şi esenţiale despre cum nu ar trebui să se facă politica în spatele uşilor închise - nişte anarhişti periculoşi?