Frica şi speranţa

Frica este în centrul campaniei electorale în curs de desfăşurare. S-a tot scris, în fel şi chip, despre sloganul preşedintelui Traian Băsescu "De ce le e frică, nu scapă!". Oricare ar fi interpretarea sloganului, locul central al fricii în mesajul prezidenţial nu poate fi eludat. Pe câtă vreme un preşedinte ca şef al statului trebuie să armonizeze diferitele părţi ale naţiunii, ideea fricii discriminează între părţi ale acesteia. Dar despre frică se poate vorbi în diferite moduri. Căci tot despre frică vorbea şi Barack Obama în discursul inaugural al mandatului său prezidenţial pe 20 ianuarie 2009, dar cu un alt sens. "Am ales speranţa în faţa fricii" (Today We Gather Because We Have Chosen Hope over Fear), spunea Obama, punând accentul pe ceea ce uneşte, iar nu pe ceea ce desparte.

Dacă politica a fost de multe ori asociată fricii, parlamentarismul şi democraţia au creat un sistem instituţional care să diminueze abuzul şi arbitrariul puterii. Neîncrederea în deţinătorii puterii, care a condus construcţia sistemului constituţional şi a mecanismului separaţiei puterilor în stat, a fost generată de frica de arbitrariu şi de exercitarea neîngrădită a violenţei. Dar dacă frica poate fi considerată o modalitate de anticipare a primejdiei, există un moment de la care nici frica, nici politica ce se bazează pe aceasta nu mai sunt tolerabile. Căci există o distincţie clară între politicile fricii şi teama de politică, ultima fiind mai degrabă un reflex de apărare împotriva abuzului de putere.

Între unitatea poporului construită pe speranţă cu care opera în discursul său inaugural Obama şi ameninţarea prea puţin transparentă cu pedepsirea celor ce au de ce se teme, deja concretizată în intenţia lui Antonie Solomon de a-l exila pe Mircea Dinescu pe malul drept al Dunării, iar mai apoi doar din Oltenia, drumul este lung. Este distanţa dintre politica speranţei şi cea a fricii. Doar că pe frică nu se poate construi nimic. Căci frica paralizează organismul social.

Politica fricii nu se justifică nici într-o campanie electorală, nici în afara acesteia. Căci specularea fricilor exprimă de fapt teama politicienilor de cei guvernaţi. Legitimitatea unei guvernări nu se poate construi pe frică, ci pe armonie. Şi dacă legitimitatea trebuie reconfirmată periodic prin vot, ea nu poate rezulta decât din participarea conştientă şi responsabilă a cetăţenilor.

Abuzând de mecanismele puterii, de persuasiune sau de frică, politicienii au iluzia că pot influenţa decisiv votul şi pot astfel exercita puterea. Dar după o campanie electorală centrată pe frică, românii vor fi şi mai mult dezamăgiţi de politica românească. Iar după alegeri refacerea autorităţii statului şi a spaţiului public va fi cu atât mai dificilă cu cât frica se va înstăpâni. Iar dacă frica nu formează cetăţenii, ci îi descurajează să se manifeste, în schimb poate denatura politica până într-acolo încât aceasta devine antidemocratică.