Gîlceava de pe Prut

De ce au ajuns relaţiile dintre România şi R.Moldova de la poeticele poduri de flori, la prozaicele "provocări", "agresiuni" şi alte replici "dure", este o întrebare care ar trebui adresată clasei noastre politice, în fiecare zi, la deschiderea şedinţelor parlamentare de la Senat şi Cameră. Avem nevoie de un Cato, fie şi mai tînăr, să ceară socoteală celor ce decid treburile cetăţii, să-i trezească din amorţire, să-i oblige să se gîndească măcar o dată pe zi la Moldova de dincolo de Prut. Nu pentru că R. Moldova ar fi o ameninţare pentru România care, oricum, nu-i măreaţa Roma! Ci pentru că relaţiile României cu R.Moldova au ceva de-a face cu sufletul nostru, ca element esenţial al fiinţei istorice numită România. Iar mai rău decît pierderea sufletului, este degradarea lui!

Relaţiile dintre România şi R.Moldova au fost mereu grevate de implicarea masivă a Rusiei, de politica ei de "recuperare", pe care a anunţat-o din primele zile ale destrămării URSS şi pe care a urmărit-o pas cu pas, chiar şi atunci cînd la Moscova apele politicii interne erau rău tulburate de competiţia pentru putere. Moscova nu a făcut nici un secret din faptul că înţelege să păstreze un control total, economic, politic şi militar, asupra R. Moldova. Nici de la Bruxelles, nici de la Washington nu s-au auzit prea multe voci care să conteste acest "drept" al Moscovei. De altminteri, OSCE-ul şi Consiliul Europei au spus mai tot timpul "DA", la orice "iniţiativă" a Rusiei, vizînd R.Moldova, uneori, chiar înainte să fie formulată oficial. Cît despre Washington, chiar dacă nu a fost de tot uitată, R.Moldova nu avea cum să atingă relevanţă strategică şi deci să influenţeze relaţia dintre celor două mari puteri. Nu are în pămînt nici petrol şi nici gaze naturale. Are doar oasele neamurilor care s-au luptat prin acele părţi şi care mai hrănesc şi azi istoria.

Doar că istoria şi politica nu sunt chiar totuna. Ca dovadă că România şi R.Moldova au o istorie comună, dar politică mai de loc.

La Bucureşti, cartea relaţiei cu R.Moldova s-a jucat întotdeauna, vădit sau mai cu ocolişuri, tot pe relaţia cu Moscova. Podurile noastre de flori nu sunt alceva decît forme şi manifestări, întîrziat apărute, ale politicii de glasnost şi perestoika, lăsată moştenire de perioada Gorbaciov. Cînd era Gorbaciov a apus, R.Moldova a redevenit teren de confruntare şi de manifestare a politicii de forţă. S-a născut "problema Transnistreană", care nu a fost decît o manevră, mai degrabă stîngace, a Moscovei, menită să pună altă etichetă prezenţei sale militare abuzive pe teritoriul noului stat independent. Fără să simtă capcana sau fără să aibă altceva mai bun de făcut, politica româneas­că s-a lăsat antrenată, pe alocuri chiar cu entuziasm, în mecanismul internaţional al "rezolvării problemei transnis­trene". O adevărată fabrică de întîlniri, reuniuni, negocieri şi interminabile discuţii, inventată de Moscova, doar ca să cronicizeze problema şi să menţină aparenţa unui interes pentru "soluţionarea" ei. La momentul potrivit, România a fost pur şi simplu exclusă din "negocieri" şi aşa a rămas pînă în ziua de azi, fără să bage măcar de seamă că, de fapt, i s-a făcut o favoare. Nu mai este parte la o mascaradă menită să înşele inocenţa unora dintre diplomaţii Europei.

A existat şi un moment în care politica României faţă de R.Moldova a încercat să îmbrace straiele "realismului economic". În loc de poduri de flori, n-ar fi mai bine să facem linii de cale ferată, şosele, să investim în R.Moldova, să-i cumpărăm produsele agricole, să-i asigurăm necesarul de energie electrică, să o ajutăm să vină mai aproape de familia europeană şi euro-atlantică?, s-a întrebat cineva. Ba bine că nu! A fost răspunsul. Doar că, în politica românească, de la concept la realizare este un drum adesea imposibil de parcurs. Ceva se rupe, undeva, la mijloc şi ideea bună cu care s-a pornit la drum nu a mai ajuns niciodată pe malul celălalt al Prutului. Scuza mereu repetată este că nici România nu avea de unde scoate banii respectivi, atunci. Realitatea, însă, este de altă părere, iar dacă în loc să distrugă, or să privatizeze pe nimic atîtea obiective, s-ar fi pus de o parte o sumă pentru a realiza "Fondul Moldova", poate că acum eram departe, mai la adăpost şi noi şi fraţii noştri de peste Prut.

După perioada realismului economic a urmat una şi mai nefastă, cea a "realismului politic". La Chişinău se reînscăunase bine autoritatea Moscovei, iar mulţi dintre aleşii poporului fuseseră mai întîi aleşi de Moscova, pe sprînceană, desigur, să-i apere interesele. Bucureştiul n-a ezitat în numele acestui fals şi contra-productiv surogat de realism politic să-l cinstească pe Voronin la masele prezidenţiale, ca pe un oaspete de seamă. Singurul rezultat palpabil a fost că Preşedintele R.Moldova şi-a luat mai des libertatea de a da drumul în public zicerilor sale anti-româneşti, pe cît de sincere, pe atît de virulente.

Cît despre politica Chişinăului, cu România, cu excepţia unei periode de un an, imediat, după declararea independenţei, libertatea de mişcare i-a fost complet anulată. În rest filosofia după care s-a condus a fost simplă: "problemele serioa­se se tratează cu Moscova, iar ciubucurile se fac cu Bucureştiul.

Lipsa de concept şi mai ales neputinţa de a duce pînă la capăt o construcţie, odată începută, face ca politica României cu R. Moldova să fie redusă a astăzi la reacţii contradictorii şi emoţionale, ilustrate perfect de distanţa dintre replica prezidenţială, "statul român va răspunde extrem de dur la ultima agresiune orchestrată la adresa României" şi telefonul prim-ministerial care oferea ajutor de cîteva milioane de euro, guvernului de la Chişinău, pentru a mai uşura din pagubele secetei.

Între timp, mîna lungă a Moscovei împarte cărţile puterii la Chişinău, iar la Bucureşti, la nevoie, scoate din mînecă cîte un As.