Graba strică treaba

Chiar dacă nu-i lipseşte apetitul pentru calcul politic pe termen lung şi nici tenacitatea de a-şi urmări scopurile, pînă la capăt, indiferent de obstacolele întîlnite, stereotipurile comportamentale ale Preşedintelui Băsescu trădează uşurinţa cu care se lasă pradă grabei. Om de acţiune fiind, prin temperament, dar şi prin formare profesională, nici nu-i de mirare. Cînd diferenţa dintre a fi cu vasul pe fundul mării şi a ajunge cu bine în port depinde de deciziile pe care le iei în cîteva secunde sau minute, nu-i de mirare că precipitarea de a rezolva repede lucrurile se transformă într-o a doua natură. Ceea ce este un avantaj în situaţiile de tip binar - aşa cum sunt majoritatea celor care ne consumă viaţa, se poate transforma într-un handicap în situaţiile complexe, cele care acceptă soluţii cu trei sau patru ieşiri, unde consecinţele unei linii de acţiune se intersectează tîrziu, dincolo de orizontul intuiţiei sau al "bunului simţ", pentru a produce sinergii sau efecte catastrofale. Aici, analiza aprofundată este obligatorie, ca şi filosofia sănătoasă a croitorului bun, care măsoară de zece ori, înainte să bage foarfeca în materialul clientului.

Ieşirea misterioasă din scenă a lui Omar Hayssam nu este prima "complexitate" cu care Preşedintele Băsescu este confruntat. Ar putea fi, însă, prima care să-i provoace importante probleme, datorită modului precipiat în care a abordat-o.

Cel mai evident aspect al crizei create, care-l afecta direct pe Preşedinte, a fost "hemoragia de credibilitate". Securitatea naţională şi coordonarea principalelor instituţii cu responsabilităţi în domeniu este apanajul şi privilegiul cel mai important al exerciţiului mandatului prezidenţial. Un domeniu pe care Preşedintele l-a preluat cu aplomb, autoritate şi fără mari dificultăţi. Un domeniu în care încă sunt necesare măsuri structurale de reformă - de la aspectele legislative, la cele operative. La preluarea mandatului, Preşedintele a dat mesajele necesare responsabililor executivi, a fixat termene şi a picurat o doză de precauţie, bine-venită, în privinţa mutărilor pe această parte a tablei sale de şah. A preferat să nu schimbe imediat şefii serviciilor de informaţii, lăsînd să se înţeleagă că nu are niciun fel de dificultăţi să-şi asigure deplina şi loiala lor cooperare, pe de o parte, şi că are o viziune de termen lung pentru restructurarea pe care o va pune în operă, în etape bine calculate. A folosit "Criza jurnaliştilor" pentru a întări încrederea publică în eficienţa serviciilor de informaţii, subliniind, în acelaşi timp, capacitatea proprie de control, de comandă, asupra lor. Chiar dacă departe de ideal, imaginea oferită publicului a fost una de "situaţie sub cotrol, cu evoluţie pozitivă"! Brusc şi dramatic, această imagine s-a prăbuşit. Nava începuse să ia apă! Sfătuit doar de instinct şi de un calcul simplist, Preşedintele a vrut să astupe găurile de la tribord cu demisiile şefilor serviciilor de informaţii, la care s-a adăugat cea a Procurorului General. Logica complexităţii şi-a urmat, însă, neîndurătoare cursul. Preşedintele a fost obligat, aproape imediat după acceptarea demisiilor, să constate că, acţionînd în acest fel, a intrat într-o situaţie încă şi mai dificilă. Numirea înlocuitorilor, pentru cele trei piese importante din arhitectura puterii, nu este un simplu act administrativ, ci unul politic, care-l obligă pe Preşedinte să revină pe terenul negocierii şi al balansării între interesele diferitelor forţe politice, respectiv între autoritatea Legislativului şi cea a Executivului. Preocupat să pună pompele în funcţiune, căpitanul nu a mai fost atent la stîncile care-i pîndeau nava! A doua măsură a fost tot una precipitată şi ineficientă. Decizia CSAT de a numi interimari. Preşedintele a încercat astfel să evite complicaţiile politice, prin măsuri administrative. Nici acelea bine cîntărite, nefundamentate suficient juridic şi politic. Hotărîrea CSAT încalcă, formal, legea de organizare a SRI, care prevede fără echivoc cum şi cine preia conducerea instituţiei în cazul în care Directorul devine indisponibil. Rezultatul, pe terenul politic şi al imaginii, nu face decît să sporească confuzia şi să-i provoace Preşedintelui dureri de cap pentru care aspirina, cu siguranţă, nu mai este un remediu suficient. Parlamentul, prin vocea opoziţiei, îşi revendică autoritatea asupra SRI şi SIE. Într-o interpretare puţin forţată, se constată că Preşedintele nu avea autoritatea de a primi demisiile respective şi, chiar dacă le-a primit, nu avea cale liberă să decidă asupra stabilirii înlocuitorilor temporari. Administrativ, nu este clar cînd îşi încetează actualii şefi ai serviciilor de informaţii mandatul şi nici dacă interimarii numiţi sunt în măsură să exercite, legal, funcţiile pentru care au fost desemnaţi. Pe scurt, nici problemele politice, nici cele administrative nu şi-au găsit rezolvarea cuvenită. Într-o încercare, aproape disperată, de a ieşi din hăţişul iţelor care-i blochează mişcările, Preşedintele aruncă pe masă tema legilor securităţii naţionale şi reproşează Guvernului şi Parlamentului lipsa cadrului necesar clarificării situaţiei. Evident, o altă mişcare precipitată, care nu-l ajută cîtuşi de puţin.

În loc de o problemă, dispariţia bruscă a lui Hayssam, la care avea de stabilit responsabilităţile juridice şi politice ale instituţiilor implicate, Preşedintele are acum de rezolvat, concomitent, trei dosare: Legile securităţii, alegerea şi numirea noilor şefi ai serviciilor de informaţii şi dispariţia lui Hayssam, care redeschide dosarul "răpirii jurnaliştilor". O ecuaţie politică hiper- complexă, care nu acceptă soluţii binare, de tip administrativ.