Große Koalition

În Parlament a renăscut marea coaliţie. Nu e o simplă coaliţie parlamentară, ci o cons­trucţie politică bizară care tinde să devină centrul de greutate al politicii româneşti. Punând în prim plan teme neo-iacobine precum "salvarea patriei", noua grupare reuneşte vechi tovarăşi de drum. Sub noua sa formă aceasta reuneşte conservator-liberalii lui Dan Voiculescu, deveniţi foarte activi după părăsirea Guvernului, dar nu şi mai coerenţi, pe socialiştii lui Mircea Geoană pentru care corectitudinea ideologică e o formă fără fond, şi, cum se putea altfel, pe naţionaliştii lui Vadim Tudor, proaspăt europenizaţi. Heteroclită şi deloc europeană, această coaliţie nonideologică are ca obiectiv "înlăturarea tiranului". Dar aparenţele nu trebuie să înşele: nu doar fobia faţă de Băsescu îi mână în luptă, ci mai ales temerea că tendinţele pe care le-au imprimat istoriei româneşti după 1990 s-ar putea schimba.

Deşi non-ideologică, noua coaliţie parlamentară, la care au aderat şi unii penelişti, cel puţin cu ocazia votului la moţiunea anti-Macovei, are un puternic accent clientelar. Retorica parlamentaristă pe care o promovează, şi care nu poate ţine loc de ideologie, este desuetă. E ca şi când parlamentarii n-ar şti că teoria statului de drept a fost construită de Kelsen acum o sută de ani tocmai împotriva derivei parlamentariste. Regimul de adunare, în care Parlamentul neîngrădit de nicio altă putere, care îşi exercită controlul asupra societăţii, e la fel de periculos ca o tiranie. E ca şi când suveranitatea s-ar reduce la Parlament, iar poporul nu ar avea niciun cuvânt de spus. Tocmai de aceea a apărut regimul semi-prezidenţial, deloc franţuzesc la originile sale, pentru a asigura un factor de echilibru între naţiune şi parlament. După 1989, în estul postcomunist, semiprezidenţialismul a avut însă rolul de a asigura protecţia nomenclaturiştilor. Or, acest profil îl au în mare cei ce se opun astăzi lui Traian Băsescu: foşti informa­tori, foşti activişti, oricum, foşti privilegiaţi ai comunismului.

În noua formulă, PC a preluat moderarea coaliţiei, dar PRM este principalul beneficiar. Fără orizont ideologic, socialiştii se afundă pe terenul de luptă deschis de aliaţi. Că PC, devenit partidul de azil al pesediştilor indezirabili de la Dan Ioan Popescu la Rodica Stănoiu, se aliază cu naţionaliştii, e straniu, dar previzibil. Straniu, căci un partid ce participă la grupul parlamentar european liberal nu ar putea promova naţionalismul. Previzibil, căci trecutul de informator al liderului, agrementat cu naţionalismul homofob al unora dintre membri ar plasa PC mai degrabă alături de PRM, în grupul naţionaliştilor. Că PSD o face, e de-a dreptul sinucigaş. Căci ideologic orice alianţă între socialism şi naţionalism este imposibilă. Iar PSD nu are altă alternativă decât reforma sa radicală. Or, alianţa cu PRM, chiar dacă este rezultatul unei conjuncturi, limitează potenţialul militant al partidului lui Mircea Geoană.

Marea Coaliţie se revendică de la Trecut. Fără nicio propunere privind viitorul, partidele coalizate împotriva lui Băses­cu ratează întâlnirea cu Istoria. Unite în reacţia viscerală faţă de condamnarea comunis­mului, prizoniere ale grupurilor de clientelă, cele trei partide se complac în a mima politica. Dar România s-a transformat. Iar fractura dintre politicieni şi popor nu mai poate fi remediată decât printr-un act radical care să ofere o compensaţie istorică. Vine momentul în care românii vor putea să încerce să reformeze societatea nu cu, ci împotriva politicienilor. Şi atunci marile coaliţii parlamentariste vor dispărea iar democraţia directă, referendară, îşi va lua locul pe care îl merită într-un sistem politic modern.