Guvernare: bună, rea şi... la rupere!

De ce societatea românească, chiar şi acum, după două decenii de exerciţii democratice, mai mult sau mai puţin reuşite, nu a introdus în "bunele sale practici" un etalon de calificare a guvernărilor, este greu de înţeles.

Conceptele de "bună guvernare" şi corelativul său, mai rar folosit, dar inevitabil, "rea guvernare", sunt utilizate pe larg în spaţiul democraţiilor cu care suntem contemporani, chiar dacă nu neapărat sincronizaţi! Definirea bunei guvernări se poate face în fe­luri diferite; în esenţă, însă, se referă, concomitent şi corelat, la calitatea obiectivelor asumate ale guvernării, la metodele sale, precum şi la rezulatele pe care guvernarea le produce, pe termen scurt, mediu şi lung asupra spaţiului social, cu toate dimensiunile sale, de la economic, la cultural şi de la calitatea mediului înconjurător, la oportunităţile de dezvoltare. Rezultate raportate la aspiraţiile, nevoile şi drepturile fireşti ale oamenilor şi ale comunităţilor de a trăi decent, de a-şi realiza potenţialul pe care-l au, de a se dezvolta. Orice analiză a guvernărilor post decembriste din România poate pune cu uşurinţă în evidenţă caracteristicile lor esenţiale. Obiectivele programelor de guvernare, asumate în procedurile de învestitură parlamentară, au fost mai toate formulate vag şi propagandistic, în bună tradiţie carageliană - "România să fie bine şi tot românul să prospere". Oricum, cele asumate au fost cel mult tangenţiale în raport cu ceea ce au urmărit şi realizat în practică aceste guverne, prin măsurile şi politicile adoptate. Metodele de guvernare au fost mai întotdeauna şi mai tot timpul simple improvizaţii, ori expresii ale bunului plac al unora sau altora dintre ministeriaţi; au ilustrat interesele, toanele, marotele, idosincrasiile, temerile şi iluziile primilor-miniştri şi ale cabinetelor pe care le-au condus, mai mult decît preocuparea de a găsi un drum realizabil şi eficient de la condiţiile realităţii, la realizarea obiectivelor de care depindea dezvoltarea societăţii. Cît despre rezultatele acumulate în aceşti mai bine de douăzeci de ani, ele nu promit nici o şansă pentru dezvoltare, sunt, în schimb, poliţe scadente ale sărăciei de toate felurile pe care ne grăbim să o lăsăm moştenire cîtorva generaţii de acum înainte. Asta nu înseamnă că tot ceea ce s-a făcut într-o guvernare sau alta, din prima pînă în ultima zi a fost rău, ori lipsit de sens, ori de rezultate de care societatea avea nevoie, ori care i-au fost de folos. Direcţia vectorială, rezultată din compunerea tuturor lucrurilor, bune, mai puţin bune sau rele care au fost făcute arată însă hotărît în jos şi anume pe o pantă foarte abruptă! Politica şi actorii săi, nu doar la noi, sunt preocupaţi doar să cîştige bătălii electorale, deci accesul la guvernare, să se menţină cît mai mult la putere şi să "valorifice" poziţiile decizionale pe care le deţin. Iar acest lucru cere bani, mulţi bani! Cele două "linii de producţie" ale politicii par să se ocupe doar de transformarea puterii în bani şi, respectiv, a banilor în putere! Nu o spun eu, ci chiar Jeffrey Sachs.

Ce ar trebui să facă guvernele ca să genereze bună guvernare? Ne spune acelaşi autor, pe care-l invocăm aici, nu doar pentru prestigiul său intelectual, cît pentru claritatea, acurateţea şi precizia analizei sale.

Cele şapte bune practici ale guvernelor performante sunt:

- stabilirea de ţinte precise şi a unor etaloane clare de performanţă;

- mobilizarea, în serviciul guvernării, a expertizei profesionale exis­tentă în societate;

- planificare multi anuală;

- prevederea evoluţiilor viitoare, în spaţiile critice ale dezvoltării sociale;

- eliminarea corporatocraţiei - în traducerea noastră a dominaţiei autoritare a "grupurilor legitime de interese";

- repunerea în drepturi a managementului public;

- descentralizare.

Nu este o reţetă exhaustivă, dar cu siguranţă este una care, aplicată consecvent, poate produce efectele pe care le asociem cu şi pe care le aşteptăm de la buna-guvernare.

Ca să putem măsura distanţa dintre realitatea guvernărilor din România şi punctele cheie ale aces­tui algoritm este nevoie de multă, multă imaginaţie! Guvernele Româ­niei, inclusiv cel aflat în func­ţie în momentul de faţă se feresc mai rău ca dracul de tămîie de stabilirea unor ţinte şi etaloane clare de performanţă. Şi, fie vorba între noi, au şi de ce! A vorbi în România de astăzi de planificare multi-anuală e mai rău decît a pomeni de funie în casa spînzuratului! La noi nici dezastrul nu poate fi planificat, necum dezvoltarea! De prevederea evoluţiilor critice nu ne mai ocupăm noi, am lăsat-o pe seama FMI-ului şi Uniunii Europene! Grupurile de interese nu numai că nu sunt retezate de la rădăcină, ci s-au transformat într-un fel de jungle care acoperă tot arealul guvernării. Managementul public încă este în faza de dezmembrare şi afurisire ideologică, deci nici vorbă să fie repus în pîine. Cu descentralizarea pare că se mişcă ceva, la nivelul intenţiilor, dar proiectul începe să semene cu ceea ce am mai făcut şi altădată, adică am schimbat nu pentru a simplifica verigile şi activităţile intermediare, ci pentru a le multiplica, complica şi duplica!

Şi, pentru că toate acestea, vorba poetului, trebuiau să poarte un nume, le-am zis: Guvernarea... la rupere!