Guvernare, putere, război

"Spectacolul" oferit zilele acestea de "stîlpii puterii", preocupaţi să-şi administreze lovituri peste şi sub centură, în timp ce ţara şi oamenii se scufundă sub greutatea nevoilor, înmulţite de furia apelor şi proasta organizare, a intrat adînc în teritoriul abjecţiei. Acum, ca şi în toate celelalte momente critice din care viaţa noastră este neîntrerupt formată, oamenii se întreabă: De ce o fi România blestemată să aibă parte doar de astfel de "responsabili" ai treburilor publice? De ce sîntem mereu captivi ai unor "vremuri grele"? De ce la noi au apărut mereu atît de mulţi falşi profeţi şi pseudo "salvatori ai patriei"? De ce ţara a fost mereu nepregătită în faţa marilor provocări ale naturii şi istoriei, în faţa marilor cumpene? De ce am căzut mereu pradă, atît de uşor, iluziilor şi jocurilor "făcute de alţii"?

Răspunsurile oferite cel mai adesea de comentatorii vieţii publice dau vina pe eternele "slăbiciuni omeneşti", pe "fascinaţia puterii" şi "tentaţiile totalitare". Doar că răspunsurile acestea sînt conjuncturale. Rareori, discursul public a coborît la nivelul cauzelor structurale. Iar ele ţin de statutul, cunoaşterea, cultivarea şi exerciţiul celor trei arte supreme: guvernarea, puterea şi războiul.

Înrudite, adesea confundate. Ce este lupta pentru putere, dacă nu un alt fel de război - ne-a învăţat Machiavelli. Ce este războiul, dacă nu o altă formă a luptei pentru putere - ne-a spus-o răspicat Clausewitz. Ce este guvernarea, dacă nu arta de a-ţi întări puterea şi a te pregăti pentru ceea ce e mai rău, adică pentru război - o ştim de la Sun-Tze. Fascinaţia universală a artelor supreme, niciodată în declin, are o singură şi inepuizabilă sursă: se exercită asupra şi prin mijlocirea oamenilor. Materie primă şi unealtă infinit mai complexe decît marmura, lutul, culoarea şi lumina.

E normal să te gîndeşti că înţelegerea şi stăpînirea acestor arte este cu mult mai dificilă decît învăţarea unuia dintre meşteşugurile artistice obişnuite, pictură, sculptură, ţesut, sticlărie sau ceramică. E natural să te gîndeşti că, aşa cum nu oricine poate deveni un bun pictor sau sculptor, nici măcar un bun olar, decît după multă sudoare a învăţării teoretice şi practice, plus un strop de talent, nu oricine poate deveni un conducător în administraţie, politică, ori comandant militar capabil. Cu atît mai mult cu cît învăţarea artelor supreme este mult mai anevoioasă, decît a meşteşugurilor. Adesea, experienţele şi învăţăturile care fac posibilă exercitarea lor sînt înconjurate de mister, considerate de natură esoterică, ascunse de ochiul profanilor şi al celor "nechemaţi". Toate societăţile care au lăsat urme în straturile istorice ale civilizaţiei, care se află şi azi în competiţie pentru a figura viitorul, au cultivat la rang de supremă virtute formarea şi pregătirea elitelor guvernării, ale puterii şi ale treburilor militare.

Societatea românească s-a redeşteptat din lungul somn al premodernităţii doar cu o vagă intuiţie a necesităţii cultivării "artelor supreme." Procesul formării elitelor locale - guvernare, politică, război - a imitat în cel mai bun caz instituţii şi forme dezvoltate de occident. Caracterul lor artificial şi superficial a ieşit la iveală mereu. Artificial, din cauza discontinuităţii care a creat eterna povară a "noilor elite". Superficial şi precar la nivelul pregătirii şi al comportamentului moral. Pseudo-elitele României au fost mereu rupte de restul societăţii, considerînd politica, adminis-traţia şi chiar războiul doar ca spaţii de oportunităţi pentru propria bunăstare, mărire sau înfumurare, chiar şi atunci cînd preţul a fost prăbuşirea naţiunii. Iluziile democraţiei sau confuzia dintre democraţie ca sistem politic şi pseudo-democraţia ca refuz sistematic al organizării au completat restul, pînă la dezastrul actual.

Oameni care:

"1. Se consideră capabili de ceea ce nu sînt în stare să facă.

2. Sînt aroganţi

3. Rîvnesc ranguri înalte

4. Sînt lacomi de bogăţie

5. Sînt impulsivi

6. Sînt înceţi

7. Sînt lipsiţi de curaj

8. Sînt curajoşi, dar slabi

9. Sînt lipsiţi de calitatea de a inspira încredere

10. Sînt nehotărîţi

11. Sînt prea îngăduitori

12 Sînt leneşi

13. Au vicii

14. Sînt egoişti

15. Sînt dezordonaţi cu ei înşişi."

Dacă aceste propoziţii scurte vi se par o caracterizare adecvată a celor ce ocupă spaţiul public la noi, acum, în lunga şi inepuizabila tranziţie, aşa cum au făcut-o şi în perioada comunismului şi în cea a imaturei noastre modernităţi interbelice, atunci înseamnă că sîntem cu doar vreo patru mii de ani în urma celor care scriau aceste rînduri în China lui Sun Tze şi a lui Sun Bin.