Halatul agăţat în scaun

Unii oameni nu au stare. Îi mâncă palmele. Trebuie să cheltuiască ceva. Îţi cumperi o tastatură wireless. Toată lumea are aşa ceva astăzi, cine mai foloseşte una legată cu cablu? După asta îţi dai seama că trebuie să înlocuieşti şi mouse-ul. Bateriile se termină repede şi costă mult, mai ales că acum ai două device-uri. Îţi cumperi acumulatori. Unii mai speciali, dacă se poate, despre care speri, în secret, că vor ţine măcar cât o baterie banală din supermarket... Şi uite aşa ai scos din buzunar bani serioşi.

Alţii o păţesc şi mai rău. Ştiu pe cineva care şi-a luat maşină. Şi-a făcut calculele, a studiat oferta. O maşină mai compactă, cu dotări rezonabile. După o vizită la dealer maşina a crescut în dimensiuni. Şi în preţ. După a doua vizită avea dotări din viitor. Şi un preţ pe măsură.

Fenomentul are un nume: "efectul Diderot". A fost descoperit de filozoful Luminilor şi descris într-un eseu intitulat "Despre cum am regretat că m-am despărţit de vechiul meu halat". Diderot primeşte un halat nou, roşu, de care este foarte mândru. Asta în prima etapă. După care încep să îl roadă grijile. Vechiul halat, plin de pete de cerneală, era folosit şi pentru ştergerea peniţei... Acum trebuie să cumpere nişte ştergare noi. După asta, Diderot descoperă că trebuie să cumpere un scaun nou. Cel vechi agaţă haina cea nouă. Cu vechiul halat, nu conta, însă acum...

Încet-încet, Diderot realizează că noul bun pe care l-a dobândit a scăzut valoarea altor bunuri pe care le posedă. Şi tot încet-încet, noul halat roşu l-a dus la cheltuieli care s-au acumulat. În cele din urmă, Diderot ajunge să îşi regrete vechiul halat, modest, însă mai potrivit situaţiei sale de scriitor.

Ni s-a întâmplat tuturor, nu-i aşa? Unul cumpără un rucsac nou şi descoperă că ar fi păcat să plece în vacanţă cu cortul vechi, decolorat. Altul şi-a luat un costum elegant şi realizează că pantofii vechi sunt zgâriaţi. Erau şi înainte, dar acum chiar că se vede. Şi este păcat...

Eu am primit de la părinţii mei, când am terminat liceul, un casetofon stereo. Mi se părea fenomenal, avea boxe detaşabile. Toate au fost bune, până ce am descoperit că nu prea aveam casete. Iar dacă "făceai rost" de casete, îţi mai trebuiau şi nişte postere de agăţat pe pereţi. Erau greu de găsit pe vremea aceea. Mi-am cumpărat unul cu Depeche Mode. Alţi bani, altă distracţie...

Efectul Diderot explică ceva important. Cum se face că un câştig material nu este întotdeauna însoţit de o satisfacţie pe măsură.

Priviţi în jur. Mulţi oameni cumpără. Televizoare plate, cravate italiene sau un telefon mobil. Şi după asta observaţi că nu se opresc. Le mai trebuie ceva, "în completare"... Şi descoperă că unele lucruri pe care le foloseau până atunci "nu se mai potrivesc". Ieri erau mulţumiţi de ele, acum sunt nemulţumiţi.

Dacă stăm să îi ascultăm pe "analiştii politici", lucrurile sunt simple. 1. Creştere economică egal creştere putere cumpărare. 2. Creştere putere cumpărare egal mai multă satisfacţie. 3. Mai multă satisfacţie egal mai mult suport electorat.

Din păcate pentru "analişti", lucrurile nu sunt simple. Iar psihologia socială a ajuns de mult la această concluzie.

Iată un fenomen asemănător "efectului Diderot". A fost observat de psihologii militari americani. Ei s-au aşteptat ca datorită avansărilor în grad rapide din timpul războiului noii ofiţeri şi subofiţeri să fie mai degrabă mulţumiţi. Însă ceea ce au descoperit era mai degrabă contrariul - mulţi erau nemulţumiţi. Explicaţia? Respectivii nu priveau doar la situaţia lor, în izolare, ci şi la avansarea rapidă a altora, ale căror abilităţi le puneau la îndoială, cel puţin în comparaţie cu propriile lor calităţi.

Morala: este greu de prezis încotro se îndreaptă sentimentul public. Ştiu că unii au impresia că, dimpotrivă, raţionamentul este simplu. Ne uităm câte frigidere s-au vândut sau câte rezervări de Revelion s-au făcut - după care tragem o concluzie. Mult succes.

Efectul Diderot ne permite să intuim ceva. Lucrurile care ne satisfac sau, dimpotrivă, lucrurile pe care vrem să le schimbăm, nu sunt întotdeauna lucruri izolate. Altfel spus, schimbarea se face adesea în trepte. Până la un punct, rezistăm. Pantofii sunt OK, cravata "merge", costumul nu e rău. La un moment dat însă, ceva se schimbă. Iar această schimbare atrage altele, până la un nou echilibru. În cazul exemplului nostru, o nouă garderobă.

Cu asta cred că am schiţat şi un răspuns la o altă întrebare, de principiu: "De ce lucrurile nu se schimbă mai repede în jurul nostru?". Pentru că nu aşa merge treaba.

Să privim din alt unghi. Pe vremea copilăriei mele exista un fel de joc cu beţişoare din plastic pe care trebuia să le retragi, unul câte unul, fără să le mişti pe celelalte din grămadă. Cred că se numea Marocco (nu am nici cea mai mică idee de unde această denumire; se pare că jocul a fost inventat prin anii '30, când se numea Mikado). La început este destul de simplu. Extragi beţişoarele fără legătură cu celelalte. După aceea însă sistemul devine mai instabil, pe măsură ce extragi tot mai multe beţişoare, pentru că cele rămase se sprijină pe celelalte.

Arta observaţiei sociale este să descoperi punctele de inflexiune, când o mişcare aproape insesizabilă duce întreg sistemul la vale. Iar asta presupune răbdare până ce se sortează restul "beţişoarelor".

Mai afirm că trebuie să uităm cu mai multe rezerve pe graficele consultanţilor. Acolo vedem nişte linii colorate şi lungi, care urcă sau coboară. Însă viaţa nu o trăim mergând de-a lungul unei linii trasate pe asfalt. Ezităm, privim înapoi sau într-o parte. Ceea ce azi ne bucură, mâine ne produce disconfort. Ceea ce am crezut că punem deoparte, poimâine ne face mai săraci. Cu o regularitate deprimantă, multe lucruri se dovedesc mai costisitoare decât am anticipat.

Diderot ar fi fost, cred, de acord. "La început eram stăpânul absolut al halatului meu, însă acum am ajuns sclavul celui nou". Cam aşa merg lucrurile de obicei. Ce puţin până cel nou nu se agaţă în scaun...